(la strânsul finului, la seceriş şi la arat), iar cei din Moldova sase zile – în afară de ţăranii care lucrau pe moşiile mănăstireşti şi care datorau 12 zile. Aşadar, dacă noul regim reprezenta pentru fostul şerb clăcaş o îmbunătăţire simţitoare a situaţiei, mai întâi prin limitarea clăcii, apoi prin libertatea totală pe care o avea de acum înainte să se mute unde-i place, el dubla, în schimb, numărul zilelor de clacă al foştilor ţărani liberi. De aceea, măsura a trezit mari nemulţumiri la această categoria socială, de fapt destul de numeroasă. Rezistenta a fost atât de puternică şi atât de generalizată, încât domnitorii au fost siliţi să limiteze treptat claca, fixând-o, peste tot, la 12 zile pe an (doar sase în satele de graniţă) – şi ţăranul putea scăpa de toată claca plătind unul sau doi lei pe an, după regiuni, ceea ce însemna salariul lunar al unui muncitor agricol (căci exista şi aşa ceva, mai ales în viticultură şi apicultură)103.

  Dacă am compara obligaţiile ţăranilor români cu cele ale ţăranilor din ţările vecine, am constata că, la aceeaşi epocă, claca era, în Boemia, de 756 de zile pe an, în Transilvania de 2, 3 sau chiar 4 zile pe săptămână; în sfârşit, în Rusia, era de cel putin trei zile pe săptă-mână, tot anul, şi putea ajunge, în lunile de vară, până la sase zile pe săptămână, taranului nerămânându-i decât duminica!

  Înţelegem atunci mirarea călătorului ungur Vincentiu Batthyâny când constată, în 1805, că „ţăranul moldovean este înzestrat de stă-pânul său cu mari întinderi de pământ, iar el dă în schimb doar a zecea parte din recoltă şi 12 zile de clacă"104.

  Călătorii apuseni nu sunt nici ei mai putin miraţi văzând atât de mult pământ şi libertatea de mişcare a ţăranului. De aceea, unii dintre ei au despre viaţa ţăranului român o viziune mai putin sumbră decât cea a călătorilor impresionaţi doar de locuinţa lui şubreda şi săracă. Am văzut reacţia lui d'Hauterive. lat-o pe aceea a unui tânăr englez, Wyburn, care vizitează Muntenia în 1812:

  După ce dă o mulţime de exemple despre nemaipomenita rodnicie a pământului şi despre preţul de nimic cu care poţi cumpăra orice – de vreme ce exportul, cu excepţia celui către Constantinopol, este interzis – Wyburn scrie mai departe: „Belşugul acesta are urmări nefericite asupra caracterului oamenilor din clasele inferioare: lăcomie, beţie, delăsare şi pofte trupeşti nestăpânite. însă tot el le dă sănătate, putere, curaj, minte ascuţită şi (în vremurile când nu au de a face cu zapciii) mândrie, şi-i face deosebit de îndatoritori. Un ţăran valah (chiar şi cel mai sărac) mă-nâncă de patru ori pe zi şi nu se află vreun print în lumea creştină care s-o ducă mai bine ca el. Poate socoti că toată tara este a lui: seamănă şi coseşte finul oriunde are chef s-o facă, lăsând doar o zecime din recoltă proprietarului, oricare ar fi el, amănunt de care nu-şi dă întotdeauna osteneala să se sinchisească. Nevasta îi face îmbrăcămintea, şi el nu are altă grijă (prin urmare, nici alt îndemn de a munci) decât cererile necontenite ale zapciilor (cel ce strânge dările, slujbaşul unui ispravnic sau guvernator de provincie). Acest agent este întotdeauna însoţit de albanezi înarmaţi cu pistoale, puşti, săbii, pumnale şi mai ales cu nişte bice înfricoşătoare. Adevăratul valah nu plăteşte aproape niciodată nici o para mai înainte de a fi fost bătut atât cât îi duce spinarea. Când este vorba să plătească impozitele, îl cuprinde o ură la fel de mare ca şi cea care-i cuprinde pe englezi, scoţieni sau irlandezi, dar, întrucât nu se poate aduna împreună cu semenii săi, nu are cui se plânge şi nici nu se poate răscula, s-ar părea că a ascultat şi urmat sfatul dat de Dl Benjamin Constant francezilor, doctrina rezistentei pasive, însă, negreşit, aşa cum trebuie s-o fi făcut şi francezii, până la urmă plăteşte nu numai ceea ce i s-a cerut mai întâi, dar şi simbria albanezilor care 1-au bătut, şi pe cea a zapciilor care au grijă ca pedeapsa să fie bine aplicată!"105.

  Wyburn nu spune însă, dar poate nu ştie, că se întâmplă ca ţăranul să nu aibă într-adevăr cu ce plăti. Atunci, trebuie să te adresezi unui cămătar, adesea un zaraf turc, tagmă ce se înmulţise într-atâta, încât zarafi se găseau chiar şi la tară; de obicei, dădeau bani cu împrumut cerând o dobândă de 10% pe lună, iar împrumutul era garantat cu recolta viitoare; dacă recolta era proastă, plata datoriei era amânată celălalt an. în cele din urmă, fapt des întâlnit (cum reiese dintr-un document citat mai sus), ca să-şi plătească datoria, omului nu-i mai rămâneau decât braţele şi ajungea cu adevărat sclav la cămătar.

  Se vede deci foarte limpede, din toate aceste exemple, că nenorocirea ţăranului român nu se trage numai de la un regim funciar nedrept _dimpotrivă, acest regim era, de foarte departe, cel mai liberal din toată Europa centrală şi de răsărit —, ci de la cererile nesăbuite ale fiscului, de la rechiziţionările necontenite şi arbitrare ale puterii şi de la metodele inumane de strângere a dărilor, toate aceste rele fiind urmarea directă a stăpânirii otomane şi a sistemului de guvernământ impus de ea în aceste provincii, teoretic vasale, dar, în realitate, cu totul aservite.

  Să spunem totuşi un cuvânt, ca să fim drepţi, şi despre un al treilea aspect al relaţiilor dintre stăpâni şi arendaşi: „monopolurile feudale", căci aici se afla o sursă de abuzuri şi deci o cauză permanentă de neînţelegeri. Veniturile de pe urma dijmei fiind relativ mici, mai ales dacă ţinem seama şi de preţul scăzut al cerealelor (întrucât exportarea lor era interzisă), proprietarii erau împinşi bineînţeles să exploateze cât mai mult sursele anexe de câştig, de pildă taxele pe morărit sau pe băuturi. Moşierii obţinuseră, treptat, în secolul al XVIII-lea, monopolul cârciumilor de la sate (cu excepţia satelor de moşneni sau răzeşi) şi chiar şi interdicţia, pentru ţărani, de a-şi vinde propria producţie de vin sau de rachiu. Rezistenta fusese puternică, însă, în general,