Această stare de lucruri îl făcea pe taran să considere că are un adevărat drept de proprietate asupra acestui pământ, pe care-1 poate lăsa moştenire sau vinde şi de unde stăpânul nu are dreptul să-1 alunge. Iar specialiştii actuali în istoria dreptului nu sunt departe de a împărtăşi această opinie, socotind că, dacă ne gândim bine, dreptul de proprietate în Principate, pe vremea aceea, era mult mai putin absol t decât cel din dreptul roman sau din codul Napoleon; ca, practic, era împărţit în drepturile şi obligaţiile proprietarului nominal şi drepturile şi obligaţiile taranului care munceşte pământul; fără a mai pune la socoteală dreptul, mai presus de oricare altul, al domnitorului de a confisca, în orice moment, pământul unui proprietar, pentru trădare { hainie"), în vreme ce, după cât se pare, nu avea dreptul să-1 alunge pe taran – si, de altminteri, nici nu avea interes s-o facă.

  Sistemul din Principate – în ciuda veşnicei nesiguranţe – era de natură să atragă ţăranii din Transilvania, mai asupriţi acasă la ei Am văzut, în mai multe rânduri, şi mai ales când a fost vorba de transhumantă, cât de permeabilă era imensa frontieră – tot lanţul Carpaţilor! Chiar dacă ţăranii din zonele de graniţă din Muntenia şi Moldova căutau adesea adăpost peste munţi, alungaţi de război sau de cei pusi pe urmele lor, sau care, pur şi simplu, fugeau când nu mai puteau îndura asuprirea fiscală, se pare că rareori s-au stabilit acolo. Pământul arabil era mai putin şi mai sărac, iar regimul serbiei şi mai aspru decât în Principate.

  În schimb, există o mulţime de dovezi despre o emigraţie necontenită a ungurenilor, adică a transilvănenilor, înspre Muntenia şi Moldova, unde erau atraşi de condiţiile privilegiate create anume pentru ei, şi fiindcă scăpau de iobăgie, încă existentă în imperiul austriac. Nu trebuie să uităm marea răscoală a românilor din Transilvania, din toamna lui 1784, înfrântă şi înecată în sânge (a avut, la vremea ei, un răsunet european şi i-a inspirat lui Brissot, viitorul membru al Convenţiei, o scrisoare deschisă către împărat, apărută la Dublin în 1785, sub titlul: „A doua scrisoare a unui apărător al poporului către împăratul losif II, în care este vorba de regulamentul privitor la emigrare şi mai ales la răscoala valahilor.")

  Internunţiul Herbert-Rathkeal scrie, de la Constantinopol, ministrului său la Viena, la 26 februarie 1796 (în franceză): „L'emigration considerable des Transylvains en Valachie ayant reveille l'attention du gouvernement, la Chambre Aulique de Transylvanie vient de s'occu-per des moyens d'y remedier pour l'avenir."101 Consulul britanic Wilkinson confirmă faptul, peste vreo douăzeci de ani: „Desi situaţia acestui popor (din Valahia) este nenorocită şi nu prea are de ce să fie râvnită de vecini, foametea care, câteodată, se abate asupra Transilvaniei pricinuieşte, din când în când, mari emigraţii din această întinsă provincie către Valahia şi Moldova. Pământul cel mai bun se l află în mâinile ungurilor102, ale secuilor şi ale saşilor, ceilalţi, care alcătuiesc masa populaţiei, nu pot avea decât terenuri râpoase şi prea putin roditoare, din care, dintotdeauna, au dus-o de azi pe mâine; de câţiva ani încoace, sărăcia crescândă a făcut ca peste douăzeci de mii de ţărani, supuşi ai împăratului, să treacă pe moşiile stăpânite de boieri (în Muntenia şi în Moldova – n. «.), unde diferenţa mare dintre numărul de braţe pentru agricultură şi întinderea terenurilor arabile face ca aceste emigraţii să fie deosebit de folositoare."

  Termenul ungureni desemna aşadar, prin tradiţie, pe toţi cei care veneau din vechiul regat al Ungariei; se ştie însă că rareori desemna numai imigranţii de rasă maghiară, numiţi mai curând unguri. Cel mai adesea, erau români din Transilvania. Mai erau şi secuii, adică locuitorii de origine maghiară din regiunea estică şi sud-estică a Transilvaniei, pusi acolo de către regii Ungariei ca să tină piept năvălitorilor din răsărit. Pe tot tivul de răsărit al Carpaţilor, în Moldova şi în Muntenia, pot fi numărate cu zecile satele numite Ungureni sau Secuieni; acestea din urmă erau atât de multe în nord-estul Munteniei, încât un întreg judeţ a căpătat numele de Secuieni (a fost desfiinţat în secolul trecut, teritoriul lui fiind împărţit între două judeţe vecine).

  În schimbul înlesnirilor ce i se făceau, taranul român îi datora proprietarului dijma pentru toate produsele şi un număr oarecare de zile de clacă.

  Dijma era a 10-a parte din recoltă la cereale, fân, pescuit, lemn (altul decât cel de foc, care putea fi adunat fără nici o oprelişte), a 20-a parte la vin (în Muntenia, dar a 10-a, în Moldova) şi un stup de albine din 50. Partea de fân, deosebit de căutat de ţăran, de vreme ce el avea animalele de tracţiune şi de muncă, era adesea răscumpărată, cu bani, de la proprietar. Suprafeţele cu fân erau lăsate ţăranilor după numărul de animale pe care-1 aveau, ceea ce ducea deseori la nemulţumiri. Un hrisov din 1805, dat de Alexandru Moruzi în Moldova reglementează întinderea acelor suprafeţe pe care proprietarii sunt obligaţi să le dea ţăranilor. Aici găsim, pentru prima dată, împărţirea ţăranilor în trei categorii, după numărul de boi pe care-i au: fruntaşii, mijlocaşii şi codaşii; primii au dreptul la cinci fălci (cam 7 hectare), următorii la 3, ultimii la 2 fălci. De notat, de asemenea, că o comunitate sătească, sau doar un grup de tărâm fruntaşi, putea l uneori arenda moşia unui mare proprietar sau a unei mânăstiri, şi că în acest scop, comunitatea se bucura, până în 1815, când dreptul acesta a fost suprimat, chiar şi de un drept de prioritate.

  În ce priveşte claca – numită, în alte regiuni sau în alte epoci ori după genul de prestaţie, boieresc —, reformele din 1746-1749 o fixaseră la 24 de zile pe an în Moldova şi la doar 12 zile în Muntenia, deoarece aici rumânii se răscumpăraseră plătind treptat, în timp ce în Moldova, vecinii fuseseră eliberaţi fără să dea nimic în schimb. Trebuie ştiut însă că, înainte de reforme, ţăranii liberi din Muntenia nu datorau proprietarului decât trei zile pe an