săi; în loc de asta, taranul îşi pune în gând, şi trece şi la faptă, să plece cât mai iute în altă parte, iar moşierul, care prin emigrări pierde mai mult decât câştiga prin împilări, vede că are interesul să fie mai curând drept decât lacom."

  Argumentul acesta se întâlneşte şi la alti contemporani, la Parrant, la Wilkinson; sau la Langeron, de exemplu: „Taranul valah [.] este isteţ din fire şi ar fi şi muncitor dacă nu s-ar teme că aceasta 1-ar duce la o bunăstare ce i-ar fi numaidecât luată de stăpân."

  Avem de a face aici cu o chestiune complexă, mult timp controversată: care era de fapt regimul funciar în Principate, după desfiinţarea serbiei sub domnia lui Constantin Mavrocordat? Care erau relaţiile dintre stăpânii pământului şi cei ce-1 munceau? Aceştia din urmă aveau totuşi nişte drepturi asupra pământului şi asupra păşunilor, pădurilor, elesteelor, râurilor ce ţineau de pămmtul pe care-1 munceau? Vom vedea că statutul ţăranilor care munceau pământul a variat, de-a lungul timpului, după regiuni şi după calitatea proprietarului: statul, Biserica, boierii, şi chiar şi după calitatea celui ce lua pământul să-1 muncească: urmaş al unor şerbi, urmaş al unor ţărani liberi sau urmaş al unor fugari veniţi de peste munţi.

  Înainte de abolirea serbiei, decretată de Mavrocordat (în înţelegere cu boierii şi după consultarea „stărilor"), la 5 august 1746 în

  Tara Românească şi la 6 august 1749 în Moldova, cei ce munceau nământul puteau fi împărţiţi, grosso modo, în trei categorii: ţăranii liberi, stăpâni pe un lot individual sau pe o proprietate mare indiviză, adunaţi în sate de moşneni sau de răzeşi; ţăranii liberi, dar care nu erau proprietari, care lucrau în dijmă o bucată de pământ din moşia marelui proprietar, dând în schimb o parte din recoltă şi făcând cî-teva zile de clacă pe an (erau, adesea, foşti răzeşi, siliţi să-şi vândă pământul); în sfârşit, serbii legaţi de glie (rumâni sau vecini), ţărani clacaşi. Soarta acestora se înrăutăţise în cursul secolului al XVIII-lea, încât documentele oficiale citează cazuri când proprietarul vânduse sau schimbase un şerb, desprinzându-1 de pământul de care era legat si, uneori, chiar şi de familie! Deznădăjduiţi, ţăranii se plâng domnitorului că nu mai sunt şerbi, ci sclavi. Multi fug de pe o moşie pe alta, destul de departe ca să li se piardă urma; si, cum noul stăpân are nevoie de braţe de muncă, închide ochii asupra provenienţei „ilegale" a nou-venitului. Boierii protestează din când în când împotriva acestei „concurente neloiale", însă nici o măsură legală n-o poate curma. Imediat după războiul austro-ruso-turc din 1736-1739, situaţia generală s-a degradat atât de tare, încât sate întregi se golesc, regiuni întregi se depopulează (când se golea un sat întreg şi ţăranii îşi duceau în altă parte puţinul pe care-I aveau, se spunea că se sparge satul, expresie ce se aude şi astăzi, în care verbul a sparge păstra încă sensul primitiv, „a împrăştia", „a răzleţi"). Oamenii se afundă în adâncul pădurii, în munţi, câteodată trec dincolo de aceştia, în Transilvania, însă acolo situaţia este adesea şi mai rea: pământul este mai putin roditor, clăcile şi mai multe.

  La rândul lor, proprietarii al căror pământ rămâne nelucrat sunt gata să îngăduie orice: unii boieri, mai liberali sau, pur şi simplu, mai inteligenţi, îşi slobozesc serbii, în schimbul unei răscumpărări, destul de mici, şi îi tin pe moşie ca dijmaşi; sau se trimite vorbă pretutindeni că fugarii care se întorc vor primi atâta pământ cât pot ei munci şi nu vor fi siliţi, prin contract, decât la un mic număr de zile de clacă pe an, asemenea ungurenilor (adică imigranţii din Transilvania). Se ajunge, astfel, la situaţia paradoxală a unor fugari, altădată şerbi, ce se află, o dată întorşi în tară ca imigranţi, sub un regim mai bun decât acela al ţăranilor liberi din partea locului.

  Văzând această mare mişcare de rezistentă, Constantin Mavro-cordat a luat hotărârea de a desfiinţa serbia, uniformizând, într-o oarecare măsură, starea tuturor ţăranilor în raporturile lor cu stăpânii pământului şi favorizând, totodată, strângerea normală a dărilor, însă oricare vor fi fost, în hotărârea de reformă din 1746, socotelile domnitorului, ale mitropolitului Neofit al Munteniei şi ale boierilor, fapt este că, în timp ce serbia se consolida în cele mai multe din ţările vecine, Tara Românească a fost primul stat din estul şi sud-estul Europei unde serbia a fost desfiinţată. Si, în ciuda unei încercări nereuşite a boierilor de a se întoarce la vechea stare de lucruri, cu prilejul războiului ruso-turc din 1768-1774, câteva decrete domneşti precizează, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, regimul relaţiilor dintre stăpânii pământului şi cei ce-1 muncesc. Să vedem, pe scurt, care era acest regim la începutul secolului al XlX-lea.

  Proprietarul trebuia să-i dea taranului atâta pământ cât putea el să muncească, împreună cu familia, până la două treimi din moşie —-de unde, fără îndoială, expresia lui d'Hauterive că „legile tării le lasă două treimi din provincie ca să le cultive". Tot el precizează, în altă parte: „Orice bucată de pământ nedesţelenit aparţine primului venit; nu că nu ar avea proprietari, însă, dacă nu este lucrat şi nu este împrejmuit, cel dintâi care vrea să sape, să planteze sau să zidească ceva pune mâna pe el, plăteşte dijmă dacă nu clădeşte nimic, şi ceva pe deasupra, dacă zideşte, în ultimul caz, pământul este al lui; chiar şi un prăpădit de gard de mărăcini este semnul proprietăţii inviolabile; vinde, dă şi transmite copiilor săi acest bun atât de lesne dobândit, fără măcar să-1 întrebe pe primul proprietar, care, pe lângă el, este mai putin decât un stăpân." Podgoriile plantate pe pământul altcuiva erau garantate în mod special, prin cutumă, împotriva unor eventuale deposedări a pod-goreanulur. proprietarul pământului (boier, mânăstire, episcopie) TIU putea da o vie altcuiva decât dacă cel ce o plantase nu o lucrase trei ani la rând; si, chiar şi asa, era nevoie de o hârtie de la ispravnic şi de o hotărâre a domnitorului. După care, mai era şi dreptul rudelor, apoi al vecinilor, de a