virtuţile războinice nu mai puteau fi dovedite decât prin faptele săvârşite de o mână de disperaţi, care se duceau să lupte sub steagul suveranilor străini. Fuseseră foarte multi „valahi" în armatele lui Carol XII; sunt citaţi în regimentele străine ale mareşalului de Saxa; au fost mii de voluntari, îndeosebi în armatele ruseşti (cel putin în primele războaie ruso-turce, deoarece, mai târziu, se vor fi schimbat lucrurile). Spiritul de împotrivire se manifestă şi prin revolta individuală: oamenii se ascundeau în pădure, ca sa îngroaşe rândurile haiducilor ce bântuiau codrii Munteniei şi ai Moldovei.

  Cu toate acestea, poporul poartă adânc în suflet sentimentul că dreptatea, în cele din urmă, trebuie să biruie. Vedem familii sau comunităţi de ţărani care, ca să-şi apere drepturile, se judecă ani de zile, chiar generaţii întregi! Dacă au credinţa că sunt victime ale unei judecăţi nedrepte sau că judecata nu s-a făcut, o vor lua de la capăt, neobosiţi. Este citat un proces între răzeşii din Văsiesti şi familia Ghica-Comănesti din Moldova, pentru stăpânirea unei suprafeţe de pământ de 32 000 de fălci (cam 45 000 de ha), care a durat trei generaţii, aproape o sută de ani!

  Se întâmplă totuşi, câteodată, să câştige ţăranii, mai ales (fireşte!) când se judecă cu mânăstirile.

  Ţăranul român nu este pornit sistematic împotriva puterii sau împotriva boierilor. Zucker observă: „Fiind obişnuit să fie înşelat de cei mai multi dintre cei aflaţi deasupra lui, se arată neîncrezător fată de tot ce vine de la ei şi fată de tot ce el nu poate pricepe pe loc [.]. însă am văzut cu ochii mei că este de ajuns ca stăpânul să se poarte cu dreptate şi să-1 apere de hărţuielile din afară, ca ţăranul să capete încredere şi chiar să se bucure, cum spune el, «că are un boier»; arunci, va urma sfaturile şi se va supune poruncilor mai ceva decât însuşi taranul german." Despre felul cum taranul ştie să se apere în fata judecăţii, acelaşi Zucker scrie: „Cei mai multi vorbesc răspicat şi cu hotărâre, ceea ce nu se prea întâlneşte la ţăranul german, în timp judecătorul german, după ce pune împricinaţilor o sumedenie de întrebări, abia de îşi poate face o vagă idee despre cauza judecată, cu taranul moldovean trebuie, adesea, să bagi bine de seamă ca nu cumva să te laşi prins în capcană de o prezentare limpede, dar pe ocolite, a lucrurilor, în aşa fel încât legea să fie de partea lui. Expunerea este bine legată, uneori chiar convingătoare şi cu atât mai plăcută la auz cu cât aici taranul nu vorbeşte o limbă a lui, ci o limbă la fel de curată cu cea a boierului. Când este vorba de treburile întregii obşti, ţăranii se înţeleg între ei asupra a ceea ce trebuie spus şi îl aleg, ca să vorbească în numele lor, pe cel de care se ştie că o poate face mai bine ca oricare altul."

  Chiar înainte de Zucker, d'Hauterive fusese surprins de această trăsătură de caracter: „Nu se plâng că dau o parte din munca lor şi din roadele ei aşa cum cere legea; însă, la orice cerere neaşteptată, se răzvrătesc. Sunt oricând gata să se plângă de moşier în fata ispravnicului şi de ispravnic în fata domnitorului. Nu se dau îndărăt să bată drumul toată tara ca să vină la Curte şi să-şi spună singuri, cu multă cutezanţă, care le este păsul. Sunt cu atât mai convingători cu cât vorba lor are o simplitate firească, desi arta nu-i este nici ea străină. Nu se poate vedea o purtare mai modestă decât a lor. Aşteaptă, cu ochii înfipţi în pământ, să li se poruncească, de câteva ori, să vorbească, de-ai crede că nici nu stiu cum să spună, nici nu se încumetă să spună ce gândesc; însă stânjeneala aceasta prefăcută este numai-decât urmată de un şuvoi de vorbe, rostite, uneori, cu o repeziciune uluitoare, alteori susţinute cu însufleţire si, întotdeauna, însoţite de un gest care spune multe, în timp ce pe chip li se citeşte hotărârea. Mărturisesc că tradiţia aceasta de veche libertate romană este lucrul la care mă aşteptam cel mai putin şi că mi-a făcut tare bine s-o în-tâlnesc aici, Ia patru sute de leghe depărtare de Roma şi optsprezece veacuri după Cicero."

  D'Hauterive scrie mai departe, despre altceva, întâlnindu-se în părerile lui cu multi observatori străini: „Ţăranii moldoveni sunt învinuiţi că sunt leneşi şi necinstiţi. Nu voi lua niciodată în seamă spusele celor ce vorbesc împotriva unui neam obidit. Dintre toate clasele societăţii, poporul este clasa în care, ca în nici o alta, oamenii îşi nesocotesc interesele proprii, punând mai presus de orice interesele clasei, o clasă care, la urma urmei, are dreptul, mai mult ca orice altă clasă, la iertarea păcatelor, căci nevoia îl împinge pe taran să le săvârşească. în Elveţia, poporul nu este necinstit, căci acolo nici un nobil nu se încumetă să se slujească de rangul lui ca să hartuiască sau măcar să dispreţuiască poporul. Nu este delăsător, fiindcă, acolo, tot rodul muncii sale este numai al lui, fără să aibă a-1 împarţi cu cineva. Dar când un popor munceşte un pământ care nu este al său şi când, cu cât munceşte mai mult, i se cere mai mult, este mare minune că nu munceşte decât atât cât îi trebuie ca să trăiască!

  În Polonia, unii se plâng că poporul este leneş. Pământul, roadele lui, munca taranului, fiinţa acestuia sunt proprietatea nobililor. Drept care, trebuie să stea călăii la spatele lor ca să-i silească să lucreze. Iar când stăpânul vede că ogoarele lui nu sunt prea bine lucrate, în timp ce palma de pământ pe care o dă cu împrumut şerbilor ca să nu-i hrănească dă roade ce lasă să se înţeleagă că este mai bine îngrijită, tipă că ţăranii sunt nişte ticăloşi care nu muncesc decât dacă stai cu bâta lângă ei.

  Ţăranul român are mare noroc de sărăcia lui. Dacă ar uda pămân-tul cu sudoarea sa, ar fi mai înstărit; însă starea aceasta i-ar linişti pe stăpânii