lui nu epuizează subiectul; la urma urmei, ele au mai putină importantă decât sensul pe care opera 1-a putut căpăta cu timpul, pe plan afectiv, la un întreg popor, chiar dacă lucrul acesta se datorează unei neînţelegeri.

  Blândeţea moravurilor, în ţările române, este semnalată, într-ade-văr, de toţi observatorii. Laurenson afirmă că „valahii sunt în general un popor blând şi prea putin aplecat spre rău". „Cred – scrie la rân-dul său Recordon – că un fizionomist ar recunoaşte şi semnele unei nri leneşe, deoarece este păcatul de care pot fi învinuiţi cel mai mult; dar li se iartă lesne văzând adunate în ei o mulţime de calităţi rar în-tâlnite la celelalte popoare, cum ar fi buna-credinţă, cinstea, legătura fată de religie şi de îndatoririle impuse de ea, precum şi supunerea şi respectul pe care-1 au fată de stăpâni, desi, adesea, sunt foarte hartuiţi, în numele acestora, de zapcii de tot felul, trimişi la sate ca să adune drepturile boierilor, şi care, luându-le tot ce au, îi împing pe bieţii ţărani la deznădejde." Refuzul instinctiv al violentei este o trăsătură de caracter a acestui neam; rareori îşi pierde cumpătul, când nu mai poate îndura nedreptatea, dar atunci poate fi necruţător.

  D'Hauterive înţelesese foarte bine această politeţe firească atunci când scria: „Nu se află nici un popor mai primitor. Românii sunt îndatoritori şi este interesant să-i vezi cum, între ei, respectă o politeţe legată de formele limbii, şi care, prin urmare, va dăinui pururi. Nu folosesc nici «illustrissime», ca în Italia, nici formulele umflate în-tâlnite în limbile din sud, dar este destul să fii om ca să ti se dea titlul de Domnia ta. şi nici măcar nu au cum le spune altcumva tovarăşilor şi stăpânilor lor; dar nici aceştia nu pot sta de vorbă cu ei fără să le dea acest titlu" (dumneata, dumnealui). La ei, Suveranul este numit Măria ta [.]: doar lui i se spune astfel, nu cum fac nemţii, care numesc Măria ta pe toată lumea." Influenta franceză avea să introducă termenul maiestate.

  Liniştea în fata morţii nu era doar o simplă imagine poetică, ea era chiar în firea taranului; şi cum ar fv putut să nu fie într-o societate unde, chiar fără să socotim calamităţile accidentale – dar, din păcate, endemice —, mortalitatea era atât de mare la orice vârstă? La apropierea morţii, omul se resemna: „Asa i-a fost scris"; iar despre o fiinţă dragă, moartă prea devreme, se spunea:

  — N-a avut zile, zilele date de soartă se isprăviseră. O pagină din amintirile unui medic german, J.-H. Zucker, care petrecuse multi ani în Basarabia, la începutul secolului trecut, redă pe scurt această atitudine: „Odată intrai în odaia unei neveste tinere în clipa când îşi simţea ceasul morţii. Ca şi când s-ar fi gândit să se înfăţişeze cuviincios înaintea lui Dumnezeu, ea se uită la mâinile ei şi ceru să i se taie unghiile, apoi mai ceru să i se dea un tulpan nou. O bătrână, dintre rude, care ţinea la dânsa şi-i avea grija, spuse: «Acum nu, maică, întâi o să mori; pe urmă te-om spăla şi ţi-om pune pe cap şi tulpanul cel frumos». Bolnava ascultă liniştit şi răspunse: «Nu, mai bine acuma.» După îteva clipe, ea dori să sărute mâinile celor de fată, le ceru iertare şi zjse- «Eu mă duc de-acuma.» îndată după aceasta muri"100.

  Străinii sunt miraţi de curajul fizic al ţăranilor din această tară unde, de generaţii – ba chiar de secole —, ei nu mai sunt soldaţi. Laearde observă: „Ne dăm lesne seama că neamul valahilor este războinic şi că-i place instrucţia militară; ce păcat că un popor curajos, încovoiat sub jugul ce-I apasă, nici măcar nu se gândeşte să sfarme cândva aceste lanţuri." Von Struve, un german în slujba Rusiei, afirmă că „dacă ar sta cu piciorul în scara şeii unui cal bun, moldoveanul ar fi în stare să se războiască până şi cu cel mai cumplit împărat din lume"; iar compatriotul său, şi el „lefegiu" al Rusiei, generalul de Bawr, scrie: „Valahii sunt războinici buni şi îndrăzneţi, mai tuturor le place vânătoarea, mai ales celor de la munte, care sunt nişte ochitori fără pereche; iar ocupaţia aceasta îi pregăteşte cum nu se poate mai bine pentru război." Consulul Austriei, Raicevich, face, în ale sale Osservazzioni., câteva constatări interesante: neamul, după părerea lui, ar fi vlăguit, iar, la sate, longevitatea este redusă din pricina sărăciei, a caselor nesănătoase, a bolilor venerice: „Vădit lucru – scrie el – că, hrănindu-se cum se hrăneşte şi umblând cu femeile, fără nici o cumpătare, chiar din copilărie, taranul îşi sleieşte puterile, şi trupul se moleşeşte." Dar, numaidecât, adaugă: „La munte, se văd bărbaţi chipeşi, cu pielea frumoasă, mai ales printre boierii de tară, care, pesemne, se trag din slavi (Raicevich era de origine dal-mată!) şi care nu sunt lipsiţi nici de curaj, nici de puterea trupului. Le place vânătoarea, se pricep să atace ursii cei mai sălbatici din munţii Carpaţi si, în general, trăiesc mult."

  Vânătoarea de ursi – cu armă albă – este povestită de multi alti străini, ca Salaberry, de pildă: „Valahilor le place vânătoarea şi se pricep să atace ursii cei mai sălbatici din munţii Carpaţi"; sau de Giers, care se exprimă aproape în aceiaşi termeni. Isprăvile de felul acestora erau săvârşite însă nu numai de dragul vânătorii, ci, pentru păstorii de la munte, din nevoia de a-şi apăra turmele împotriva lu-pilor şi a urşilor care atacau tot timpul.

  Laurencon deplânge faptul că virtuţile acestea nu pot sluji la apărarea tării: „Fiind obişnuiţi cu oboseala, căldura şi frigul, s-ar putea scoate din ei nişte soldaţi foarte buni; dovadă sunt cele sase regimente de infanterie, alcătuite din bărbaţi din naţia aceasta, pe care le are Austria, şi care, cu siguranţă, nu sunt mai prejos decât altele în privinţa vitejiei şi a disciplinei." şi din nou Raicevich: „Locuitorilor din banatul Craiovei li s-a dus vestea de viteji ce sunt; în toate războaiele dintre turci, ruşi şi austrieci, s-au distins ca voluntari valahi."

  Aici era drama: