în casa lor, că i-or fi rătăcit urmele, că poate căprioara o fi ascunsă prin vecini. Peţitorilor, stăruind să ii se arate nu-maidecât vânatul, li se aduce o slujnică bătrână, urâtă, îmbrăcată în zdrenţe, şi sunt întrebaţi dacă aceasta este căprioara pe care o urmăresc. Petitorii zic că nu este, nici vorbă nu este, că vânatul lor avea părul ca aurul, ochii ca de soim, dintâi aşezaţi ca nişte mărgele, buzele mai roşii decât cireşele, mijlocul de leoaică, pieptul de gâscă, gâtul de lebădă, degetele mai fine decât ceara, iar fata mai strălucitoare ca soarele şi luna. Fiindcă părinţii spun din nou că un astfel de vânat nu s-a văzut vreodată pe ta ei, petitorii răspund că ei au câini foarte buni, care niciodată nu i-au înşelat şi că le-au dat cele mai sigure semne că ciuta urmărită se ascunde aici. In sfârşit, petitorii ameninţând cu forţa şi cu armele, părinţii scot fata, împodobită pe cât le îngăduie puterile, şi la vederea ei petitorii spun pe dată că aceasta este ciuta căutată" (Descripţia Moldaviae, cap. XVIII).

  O temă învecinată a dat Moldovei mitul ei fondator: legenda lui Dragoş, care, urmărind, din Carpaţi până în câmpiile Moldovei, un zimbru sau bour, se hotărăşte să se stabilească acolo unde animalul fusese încolţit şi unde se înecase căţeaua Molda96.

  Insă cea mai mare parte a comorilor folclorice ale neamului nostru, cel putin în ceea ce priveşte poezia: doinele, baladele sau cântecele bătrâneşti, au drept cadru viaţa pastorală; aceasta întăreşte părerea filologilor şi a etnologilor care consideră că elementul pastoral, prin vechimea şi prin întinderea ariei sale de expansiune, este însuşi nucleul culturii poporului român şi izvorul adânc al viziunii lui despre lume.

  O întreagă scoală de gândire, al cărei cel mai înseninat reprezentant a fost poetul şi filosoful Lucian Blaga, s-a constituit în jurul ideii că universul mental al românului, concepţia lui despre lume, erau cele al unui om de la munte, chiar şi în regiunile de câmpie. Pornind de la primele două versuri ale baladei pastorale Mioriţa, în versiunea lui Alecsandri, care, cu o formulă lapidară, situează cadrul dramei ce avea să se desfăşoare.

  Pe-un picior de plai Pe-o gură de rai, Blaga a creat expresia care a avut atât de mare succes: „spaţiul mioritic"97.

  În 1 850, Vasile Alecsandri publica pentru prima oară, într-o culegere de poezii populare, o versiune a acestei balade, culeasă de el şi de Alecu Russo, între 1842 şi 1849, de la ciobanii din munţi, în diferite puncte ale Carpaţilor moldoveneşti. Alecsandri i-a dat numele Mioriţa. Uşor retuşata, de bună seamă, de către Alecsandri, şi poate că şi îndulcită un pic, balada a cunoscut numaidecât un imens succes. Tradusă în franceză de însuşi Alecsandri, a fost cunoscută de Michelet, care o comentează în ale sale Legendes democratiques du nord. Alecsandri şi contemporanii săi n-au văzut în această baladă decât frumuseţea plastică, măreaţa alegorie cosmică, în sfârşit seninătatea în fata morţii. Această trăsătură îl impresiona cel mai mult pe Michelet – care socotea că poemul este „ceva sfânt şi atât de înduioşător, că-ţi rupe inima", şi deplângea „uşurinţa cu care oamenii se resemnau". „Din păcate – adaugă el —, aceasta este trăsătura naţională. Omul nu se ceartă cu moartea; nu se uită urât la ea: o întâmpină, se însoară cu regina aceasta, logodnica lumii, şi consumă căsătoria fără să crâcnească. Abia ieşit din natură, se pare că-i place că se reîntoarce atât de repede în sânul ei."

  Unii etnologi contemporani socotesc că interpretarea aceasta se bizuie pe o desăvârşită neînţelegere. Ei arată, în primul rând, că tema „mortii-căsătorie" vine din preistorie şi că se întâlneşte şi în alte arii de civilizaţie; poemul transpune aşadar rituri funerare antice care, iniţial, aveau un dublu scop: unul, caritabil, să înlesnească trecerea sufletului pe „celălalt mal", al doilea scop fiind, dimpotrivă, un reflex de apărare al celor vii fată de o posibilă întoarcere, malefică, a defunctului. Este teza susţinută, între alţii, de marele muzicolog Constantin Brăiloiu, care spune că locuţiunile poetice din Mioriţa alcătuiau, fără îndoială, cândva, elementul verbal dintr-un descântec. „Ele nu exprimă – scrie el – nici voluptatea renunţării, nici beţia neantului, nici adoraţia morţii, ci exact contrariul lor, de vreme ce aici se perpetuează amintirea gesturilor originare de ocrotire a vieţii"98.

  Această interpretare ştiinţifică, în pofida adevărului pe care îl comportă, este, poate, prea lipsită de poezie, iar până pe piscurile mioritice" este loc pentru interpretări mai nuanţate. Trebuie să se ştie, mai întâi, că, de la „descoperirea" lui Alecsandri, peste 950 de variante ale aceleiaşi balade au fost culese în aria locuită de români şi că au fost chiar şi unele pătrunderi Ia popoarele vecine, însăşi această extindere este un fenomen ce merită atenţia filologului şi a istoricului. Apoi, studierea unor versiuni dovedeşte că resemnarea ciobanului în fata sortii nu este elementul esenţial al temei, căci, câteodată, el lipseşte; în unele variante, după destăinuirile făcute de mioara fermecată, ciobanul ameninţat de complot se pregăteşte de luptă. Alte detalii ale povestirii dau la iveală indicii ale unei epoci îndepărtate de rudenie matriliniară: într-o versiune, ciobanii sunt nouă veri, fii a trei surori, în alta, sunt evidente asemănările cu miturile altor popoare indo-europene, de pildă mitul de origine al sciţilor redat de Herodot sau legenda iraniană a celor trei fii ai regelui Feri-dun, reminiscente, toate, antice, transpuse într-o societate cu dominantă pastorală. A trecut un secol de când un tânăr arheolog a atras atenţia că există dovezi arheologice despre o practică a cultului ca-birilor în Dacia, cult probabil traco-frigian, în care are loc sacrificarea unui tânăr de către cei doi fraţi ai lui, după un ritual ale cărui elemente ie regăsim în „scenariul" Mioriţei".

  Există, în sfârşit, incontestabila dimensiune poetică a operei, în-tr-un mare număr de variante. Putem crede, asemenea lui Mircea Eliade (care a creat expresia „creştinism cosmic" pentru a califica viziunea religioasă a ţăranului român), că s-a petrecut transfigurarea unui rit funerar arhaic într-o operă poetică, încărcată cu multe alte semnificaţii: în primul rând, pentru istoric, geneza poemului şi exegeza