geografic, nu numai în tehnici şi în forme, ci şi în motivele decorative, din epoca dacică (necropola de la Pocneşti, Moldova, secolul al IV-lea înainte de Cristos, de pildă, pentru ceramica neagră, a cărei culoare se obţine într-un cuptor cu ardere înăbuşită) şi chiar din neolitic (ceramica de Cucuteni, mileniul al III-lea înainte de Cristos).

  La sfârşitul verii sau toamna, când muncile câmpului se isprăvesc, bărbaţii devin negustori ambulanţi, coboară înspre câmpie cu căruţa lor cu coviltir din rogojini, ca să vândă sau să schimbe pe grăunte ori alte produse de aici propria lor marfa: piei, butoaie, doniţe, străchini, linguri, oale de lut. Tot la munte, se găsesc sate specializate în cruci de mormânt, cruci votive, icoane. Meşterii iconari coboară şi ei la câmpie, la oraş, ca să-şi vândă „marfa". Icoana va sta mai în-tâi într-o biserică, pentru a fi sfinţită.

  În mai mare măsură decât la oraş, viaţa la tară tine seama de sărbătorile din calendar, care rânduiesc toate muncile taranului, atât cele agricole, cât şi cele familiale; plecarea şi întoarcerea turmelor, aratul, semănatul, seceratul, strânsul finului, culesul viilor se fac după ce a trecut cutare sau cutare sărbătoare religioasă. Căsătoriile sunt interzise în anumite perioade ale anului, recomandate în altele.

  Marele eveniment din viaţa taranului era căsătoria, care cuprindea, pe lângă ceremoniile religioase, un întreg ritual străvechi, păstrat – aşa cum am văzut – chiar şi în clasele superioare, începea cu cererea în căsătorie, făcută părinţilor fetei de către prietenii pretendentului, petitorii. Apoi venea logodna, care, în unele regiuni, se numea şi tocmeală, adică târguiaia sau întelegerea94.

  În timpul următoarelor patru-cinci săptămâni, se făceau pregătirile, în primul rând alegerea naşilor şi a flăcăilor şi fetelor. Alegerea naşilor, îndeosebi, capătă o mare însemnătate, având în vedere că nă-situl dădea naştere unor legături de rudenie între cele două familii. Strigările se făceau în trei duminici la rând la biserică, sau la cele două biserici, dacă fata nu ţinea de aceeaşi parohie, în unele locuri, era obiceiul ca familiile să-şi facă daruri, inclusiv familia naşilor, în ajunul căsătoriei, părinţii logodnicei arătau zestrea fetei, la ei acasă, în sfârşit, în duminica nuntii, toată lumea venea gătită de sărbătoare, iar petrecerile de după ceremonia religioasă erau însoţite de datini, variabile de la o regiune la alta, însă toate legate de riturile arhaice ale fertilităţii, ca de pildă ruperea unui cozonac sau a unui colac deasupra capului mirilor şi semănarea lor cu boabe de grâu. Apoi, dacă familia avea o oarecare stare, petrecerea şi jocul, însufleţite de lăutarii ţigani, puteau tine câteva zile-n sir.

  Ceremoniile de înmormântare – lăsând la o parte slujba pentru morţi – urmau şi ele un ritual magic de origine vădit păgână. Mortul era expus trei zile într-un sicriu deschis, plâns de cei apropiaţi şi de bocitoare de meserie, îndeobşte trei bătrâne, care puteau lua pe lângă ele o femeie mai tânără, ca să înveţe „meseria", în timp ce rudele şi prietenii improvizează, bocitoarele recitau nişte bocete cu caracter incantatoriu, menite să înlesnească trecerea sufletului „pe celălalt mal". Noaptea era organizată o veghe, sau priveghi, si, dacă era vorba de o moarte „normală", adică de un bătrân, veghea putea fi prilej de ospeţe şi de chefuri, însoţite de glume mai mult sau mai putin macabre; în unele sate din Bucovina, de pildă, doi tineri se deghizează, unul ca Moarte, celălalt ca Diavol, iar acesta din urmă îi arată Morţii, printre cei de fată, următoarele ei victime95.

  Unele bocete sunt deosebit de interesante prin faptul că ele evocă o întreagă mitologie precreştină, ba chiar preistorică: apariţia, în pădurea întunecată pe care trebuie s-o străbată mortul, a trei animale psihopompe, lupul, vulpea şi vidra, puse să-1 călăuzească până la „râpa morţii", unde un brad uriaş, la rugămintea acestor animale, îşi va pleca ramurile ca să ajute sufletul mortului să treacă pe celălalt mal. (Teme asemănătoare se găsesc în toată aria influenţată de şamanism şi până şi la unele triburi indiene din America de Nord, în timp ce bradul se regăseşte, în alte ipostaze, dar tot cu valoare magică, în foarte multe manifestări din folclorul românesc.)

  Pe lângă obiceiurile legate de marile momente ale vieţii: naştere, căsătorie, moarte, mai sunt şi toate celelalte legate de calendarul creştin şi care, şi ele, în pofida celor câteva elemente aduse de religie, cum ar fi, în ajunul Crăciunului, scenetele cu Irozii, sau Steaua (ciobanilor şi a Regilor Magi) cu care merg copiii, îşi au rădăcinile în Antichitatea precreştină. Principalele două grupe sunt cel al solstiţiului de vară şi cel al solstiţiului de iarnă. Vara, sărbătoarea Drăgaicii coincide cu cea a Sfântului Ion – şi ar fi mai potrivit să spunem că Sfântul Ion coincide cu sărbătorile primitive ale solstiţiului de vară! Prima atestare documentară a acestor datini o avem în Descripţia Moldaviae a lui Cantemir, iar descrierea ce ni se dă arată clar reminiscente dintr-un antic cult cerealier.

  Încă şi mai bogat era folclorul de iarnă, ale cărui manifestări se desfăşoară din ajunul Crăciunului până la Bobotează. Cele mai caracteristice erau colindele (lat. calendae, si. kolende) cântece rimate, cu semnificaţie magică, în general urme ale unui cult animalier de vânătoare. Una din aceste teme se recunoştea şi în riturile de căsătorie.

  Iată ce scrie acelaşi Dimitrie Cantemir când redă discursul pe care căpetenia peţitorilor îl tine părinţilor fetei pe care au venit s-o ceară în căsătorie pentru un prieten:„Preamăritul stăpân cutare, umblând după vânat pe câmpii, în păduri şi-n munţi, a dat peste o ciută sau căprioară, care, sfioasă şi cuminte, nu i-a îngăduit nici măcar s-o privească, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns în culcuşul ei. Noi, tinân-du-ne pe urmele ei şi duşi de ele, am ajuns la această casă; de aceea, trebuie fie să ne predaţi vânatul pe care cu ostenelile şi sudorile noastre 1-am găsit prin pustietăţi, fie să ne arătaţi pe unde a luat-o.[.] La acestea, vorbitorul adaugă de la sine orice alte alegorii şi metafore născoceşte mintea lui. La început, părinţii le spun că un astfel de vânat n-a intrat