Costumul românesc este caracterizat, în primul rând, de broderia de pe cămăşi, mai bogată în costumul femeiesc decât în cel bărbătesc, însă, în ambele cazuri, de o mare delicateţe şi de o desăvâ'sită sobrietate; nu vezi niciodată mase compacte şi multicolore, ci, dimpotrivă, multe părti albe (pânza, din orice ar fi ea, cânepă, in, bumbac sau mătase, este întotdeauna albă), întretăiate pe piept, pe mâneci şi la manşete, de dungi fine de broderie, de obicei în una sau două culori (roşu şi negru, mai totdeauna).

  Străinii sunt, de asemenea, surprinşi, aşa cum am văzut la Recordon, de curăţenia ţăranilor. „Săraci, dar curaţi", spune, în două rânduri, abatele Boskovic. Karacsay afirmă că rareori vezi o cămaşă murdară, chiar şi la taranca cea mai săracă, şi că până şi cerşetorii poartă cămăşi brodate! „Una din marile lui calităţi – scrie, la rândul său, consulul Prusiei, Neigebaur, vorbind despre taran – este curăţenia pe care o întâlneşti chiar şi în coliba cea mai săracă."

  Să-1 cităm încă o dată pe d'Hauterive, fie şi numai pentru farmecul scriiturii, când ne-o zugrăveşte pe tânăra lui gazdă din târgul Vaslui: „Dacă aici toate femeile seamănă cu această încântătoare copilă, Vasluiul este un sat binecuvântat! Are optsprezece ani; statura, ochii, forma fetei şi ţinuta sunt aidoma cu cele ale Genovevei lui Baleschow, n-am mai văzut asemănare mai mare decât aceasta! Nu toarce, dar tot timpul are pe genunchi un gherghef: ducesele noastre nu brodează cu o mână mai fină, cu un brat mai frumos şi cu o mai nobilă iscusinţă. Casa este, de data aceasta, vrednică şi de ea, şi de noi, de cumva este îngăduit să punem mofturile noastre alături de drepturile frumuseţii. Simplă şi curată, cum este şi costumul gazdei mele, coliba aceasta are pereţii albi, tavanul roşu deschis, pardoseala măturată des, o sobă, şi chiar şi o masă; poţi să te aşezi, să te culci, să niănânci. Ar mai fi ele şi alte dorinţe, dar la vârsta aceasta, sub acoperişul de paie, cu atâta neprihănire, virtutea are puterea de a se face respectată măcar o zi: iar noi plecăm mâine [.]. Rămas bun, fermecătoare cusătoreasă; moldoveanul pe care-1 vei face fericit, cu adevărat fericit va fi, de te va găsi la fel de frumoasă cum te găsesc eu. La plecare, îi dau un ban; îl ia, pleacă ochii, îmi sărută mâna; eu, ca să dovedesc cuminţenia, atât a mea cât şi a ei, ce pot spune mai mult decât că mă uit la ea ca la o madonă de Correggio."

  Frumuseţea tărăncilor românce a fost mult admirată, însă străinii nu le admiră doar frumuseţea, ei le laudă mai ales calităţile de bune gospodine, supunerea fată de bărbat, hărnicia. De fapt, în afară de anumite munci rezervate bărbaţilor, cum ar fi transportul pe distante mari şi tăiatul copacilor din pădure, femeile fac, în general, aceleaşi munci ca şi bărbaţii, atât la câmp, cât şi acasă, dar mai sunt şi alte treburi, o sumedenie, pe care numai eie Ie fac: gătitul, spălatul rufelor, îngrijitul copiilor; şi tot ele torc, tes, cos, vopsesc pânza.

  În unele regiuni, fata de măritat trebuie să fie în stare să facă, într-o singură noapte, tot ce este nevoie pentru o cămaşă bărbătească, de la firul de cânepă, până la cusutul mânecilor, trecând deci prin operaţiunile de tors, ţesut, croit. Cămaşa ginerelui. Are însă dreptul să-şi ia ajutoare!

  Cămăşile femeieşti sunt brodate cu multe grijă; pentru zilele de lucru, sunt făcute din cânepă, iar pentru cele de sărbătoare, din în (mai târziu, în şi bumbac); aceeaşi grijă pentru rufăria menită îngrijirii corpului, îndeosebi pentru ştergarele acelea înguste şi lungi, brodate la capete, care folosesc atât ca podoabe în casă, cât şi pentru Ştersul mâinilor; pe alocuri, ele capătă o valoare simbolică: arată cât de bogată este zestrea, iar naşii şi cavalerii de onoare, în ziua nuntii, le poartă pe umeri sau la brâu.

  Pe câmp, femeia lucrează cot la cot cu bărbatul. Câteodată, în serile de vară, când, după o zi de trudă, se întorc în sat, cu căruţa încărcată cu paie sau cu fân, bărbatul stă cocoţat sau culcat în vârful căruţei, în timp ce femeia merge, pe jos, pe lângă boi. Ea nu se odihneşte niciodată. I se întâmplă să nască pe câmp, neajutată de nimeni, şi să se întoarcă în sat cu pruncul în braţe.

  D'Hauterive enumera câteva munci rezervate bărbaţilor: „Bărbaţii fac postavul, pânza, mobila, zdrobesc grâul între două pietre mici de moară, cea de sus învârtindu-se deasupra celeilalte cu ajutorul unui băţ care, trecând prin mijlocul pietrei superioare, este înfipt în podea; femeile fac restul si, dacă n-ar fi noroaiele acelea veşnice, ca să fie nevoie de ghete şi de ciubotari, cred că, în toată Moldova, nu ar fi nevoie nici măcar de un singur meşteşugar."

  Pietrele acestea mici de moară se vor folosi din ce în ce mai putin, mai ales în regiunile cu mari moşii boiereşti sau mănăstireşti, unde proprietarul are interes să instaleze mori de pe urma cărora să aibă câştiguri mari. Cea mai răspândită este moara cu apă, cu palete sau cu elice orizontală, care mişcă un ax vertical. Femeile vin aici, ca şi bărbaţii, cu sacii în căruţă. Plata se face mai curând în natură (uium) decât cu bani: atâtea măsuri de fiecare sac.

  Bătutul griului sau al celorlalte cereale se făcea, în general, pe o arie comună, în sat, cu ajutorul cailor care trăgeau o piatra lungă cilindrică în jurul unui stâlp înalt. Putea fi făcut şi individual, în curtea taranului, pe bătătura din fata casei.

  În povestirea lui Creangă, am văzut că sate întregi se puteau specializa într-o mică industrie – cea textilă, în cazul satului Humulesti. în satele de munte, întâlnim, destul de des, familii specializate într-o anumită ramură meşteşugărească: cojocari, lemnari, olari.

  Arta olarilor are un interes deosebit pentru istoric, deoarece descoperirile arheologice au dovedit o surprinzătoare continuitate în acest spatiu