şi cele mai frumoase grădini făcute de noi sunt cu mult mai prejos de frumuseţea acestor locuri sălbatice unde trăiesc oamenii din munţii Valahiei. [.] Judecind după blândeţea climei şi bunătatea pământului, ne dăm lesne seama că pe aici nu se duce lipsă de fructe. Pepenii galbeni, dar mai ales cei verzi, sunt de o mărime şi au un gust mai ceva decât cele ale tuturor pepenilor văzuţi de mine prin alte ţări". Tot el crede că ţăranul nu ştie să se bucure atât cât ar trebui de podgoriile ce acoperă mari întinderi în regiunea de deal: „Vinul, nu numai că este bun, dar este şi din belşug. Unele soiuri sunt mai presus de vinul din Ungaria; iar dacă, din aceste soiuri, se face vin putin, vinovaţi sunt numai ţăranii, căci nu stiu nici să-1 facă, nici să-1 păstreze. Nu cunosc plăcere mai mare decât aceea de a umbla, toamna, prin aceste podgorii, înconjurate de livezi mari şi frumoase."

  Vita de vie se găseşte şi la câmpie, în jurul caselor, dar vinul este prost. De altfel, taranul nu are obiceiul să bea vin la masă. Vinul se bea duminica şi la sărbători, pe la unul sau pe Ia altul, dar mai ales la cârciumă, crâşmă, în Moldova – cuvânt slav. Femeile nu trebuie sa bea la cârciumă, dar acasă pot să bea, iar Cantemir, în Descripţia Moldaviae, scrie că unele chiar beau mult, dar că, în lume, nu le vezi niciodată bete. Se poate totuşi crede că remarca lui Cantemir nu avea în vedere decât regiunile cu podgorii; n-am mai găsit-o în nici un alt document.

  Pe de altă parte, întinderea podgoriilor (încă un cuvânt slav, care desemnează viile de pe dealuri), în regiunile destinate acestei culturi, pare să fi scăzut în secolul al XlX-lea, din pricina bolilor vitei de vie. Podgoriile sunt înlocuite parţial cu livezi de pruni, din care se face ţuica, în cârciumi, ţuica tinde să tină loc atât de vin, cât şi de rachiul de cereale, mai tare.

  Peste săptămână, rareori oamenii se duc la cârciumar, care, totodată, este şi băcan, vânzând condimentele cele mai curente; însă duminica şi la sărbători, multi se îmbată, mai ales în satele de ţărani clacaşi, când cârciumarul, arendaş al boierului sau al mânăstirii, le dă de băut pe datorie – iar taranul are atât de multe motive să se ducă să-şi uite necazul şi sărăcia. Hanuri, unde să poţi „dormi şi mânca", erau doar ici-colo câte unul, şi numai pe drumurile mari. Se vedeau de departe, datorită unei prăjini lungi înfipte în pământ, în vârful căreia spânzura un mănunchi de fân şi o sticlă cu apă vopsită cu roşu. Ungă cârciumi, duminica şi sărbătorile, se tine hora, unde fete şi băieţi, în frumoasele lor costume, joacă după muzica unui taraf 'de tjgani – de obicei, trei: lăutarul, la vioară, cobzarul, la cobză, instrument care tine hangul, şi fluieraşul.

  În ochii străinului, fineţea şi frumuseţea costumului ţărănesc – mai ales cel al femeilorcontrastează în mod ciudat cu sărăcia locuinţei.

  Iată cum descrie elveţianul Recordon taranca româncă: „îmbrăcămintea tărăncilor valahe constă, în primul rând, dintr-o cămaşă care, în partea de sus şi pe mâneci, este bogat cusută cu arnici albastru sau roşu; peste această cămaşă, nu poartă nici rochie, nici fustă, ci două sorturi dintr-o stofa destul de groasă, cu vrâste albastre, roşii şi albe, sau galbene, pe care şi le leagă unul în fată, celălalt în spate, în aşa fel încât cămaşa cea frumoasă, de care tărăncile sunt destul de fudule, să se poată vedea; în sfârşit, se poate spune că femeile valahe de la tară nu sunt lipsite de o oarecare elegantă în gătelile lor, mai ales când se leagă la cap cu o băsmăluţă, care dă la iveală şi mai bine drăgălăşenia trăsăturilor, desi, uneori, sunt cam arse de soare. [.] De altfel, nu podoabele sau gătelile fac frumuseţea acestor femei, ci, mai curând, dragostea pe care o poartă bărbaţilor lor, duioşia arătată copiilor, hărnicia şi priceperea cu care-şi tin gospodăria: tot timpul le vezi cu fusul sau cu suveica în mână, deoarece din ţesăturile făcute de ele se cos hainele întregii familii. Aceste bune gospodine îi tin pe toţi ai casei atât de curat, încât ai crede că mai tot timpul sunt îmbrăcaţi de sărbătoare." Străinii descriu mai rar portul bărbătesc, mai putin arătos. Observă însă că unele piese de îmbrăcăminte sunt aceleaşi la bărbaţi şi la femei: în picioare, opinci; în opinci, în loc de ciorapi, o simplă bucată de pânză, obiala, înfăşurată pe picior şi legată cu nojiţele opincilor (cei trei termeni sunt slavi). Femeia poartă şi ea brâu, în general mai îngust decât cel al bărbaţilor, dar brodat. Peste cămaşa, cojocul, brodat şi el, uneori scurt până în talie şi fără mâneci (scurteica, la femei), alteori, iarna, cu mâneci şi lung până-n pământ. Acest cojoc mare putea fi cu blana înăuntru sau în afară, după cum era timpul (când ploua, blana era pe dinafară, apa se prelingea pe lâna nedegresată fără să pătrundă în piele, iar broderiile nu-şi pierdeau frumuseţea).

  Pe cap, femeile îşi puneau o basma mare de pânză vopsită, îndoită în triunghi, legată, la cele mai în vârstă, sub bărbie, la cele mai tinere, la spate, sub coc – iar fetele se duceau la horă, în zilele de sărbătoare, cu capul gol. Bărbaţii purtau, aproape tot timpul, căciula – un cu-vânt probabil de origine autohtonă de vreme ce există şi în albaneză. Călătorii străini au semnalat adesea asemănarea dintre costumul ţăranului român şi costumul războinicilor daci aşa cum este el înfăţişat pe basoreliefurile de pe columna lui Traian. în orice caz, nu se poate pune la îndoială faptul că ceea ce este esenţial în costumul ţăranului român, ca şi cea mai mare parte din motivele ornamentale, care amintesc motivele ceramicii străvechi, îşi au originea în Antichitatea timpurie, şi că, probabil, acest model a servit drept fond comun costumelor tradiţionale ale celorlalte popoare, stabilite, mai târziu, în centrul şi sud-estul Europei, în unele amănunte de pe coloana lui