— Aici nu sînt de acord, spuse Kaștanov. Dacă această mare ar fi de origină recentă, n-am fi găsit în ea reprezentanți ai faunei jurasice, ca pești, ihtiozauri și pleziozauri. Nici peștii și nici ihtiozaurii nu puteau veni acolo de pe suprafața Pămîntului, mergînd pe uscat, asemenea furnicilor, sau prin aer, ca, de pildă, pterodactilii. De aci deduc că prin spărtură a pătruns totuși apa mării, poate numai scurtă vreme, scurgîndu-se printr-un canal îngust.

— Dați-mi voie! interveni Papocikin. Cum putea pătrunde marea înăuntru, îndată după meteorit? Apa ar fi dat aici de gaze incandescente și de o mare de foc, și toți dinozaurii și peștii s-ar fi prefăcut într-o uriașă ciorbă, și nu ne-ar mai fi lăsat nici o progenitură.

Toți pufniră în rîs, dar Kaștanov nu se dădu bătut:

— Tragi concluzii prea pripite din spusele mele, Semion Semionovici. Eu n-am afirmat că marea a pătruns îndată după meteorit. Acesta a căzut, după cum presupune Nikolai Innokentievici, în Triasic, ori fauna mării este jurasică. Așadar a existat un interval suficient ca gazele să iasă, iar cavitatea interioară să se răcească. Se poate ca în altă regiune a Plutoniei, Marea Reptilelor să se fi întins mult mai departe spre nord, indicînd drumul pe care l-a urmat pe vremuri fauna marină, cînd a pătruns în interiorul globului nostru.

— Vedeți, dar, cîte probleme, extrem de interesante și de importante, se ivesc îndată ce începem să discutăm despre Plutonia, spuse Truhanov. Și fiecare din noi poate ridica o serie întreagă de asemenea probleme în domeniul său. Prin urmare trebuie să trimitem o nouă expediție, care să continue explorarea Plutoniei. Am sau nu dreptate?

EPILOG

Trecu și luna mai, dar mult așteptata primăvara tot nu sosi. Cu toate că soarele era mereu la orizont, coborînd foarte puțin la nord și ridicîndu-se la sud, el abia, abia încălzea, iar zăpada nu se topea decît spre miazăzi, precum și pe stîncile abrupte de pe coastă. În afara de asta, zilele însorite alternau deseori cu zile mohorîte; vîntul sufla năprasnic, zăpada se ridica în vîrtejuri și deseori se pornea cîte o adevărată vijelie, de puteai crede că s-a întors iarna. Ninsorile proaspete întîrziau topirea zăpezii vechi, care începuse să se prefacă în apă chiar în primele zile destul de călduroase. Vremea nu se încălzi decît în prima jumătate a lunii iunie, cînd veni, în sfîrșit, mult așteptata primăvară.

Pe stînci șiroiau o sumedenie de pîrîiașe, iar în ochiurile de pămînt deszăpezit se iviră floricele, care uneori se deschideau chiar sub ochii exploratorilor. Prin băltoacele încălzite de soare mișunau insecte de apă, apărute cine știe de unde. Dar marea, încătușată de ghețuri, nu se trezise încă. În zilele cu cer senin însă, de sus, din vîrful catargului, se vedea departe spre sud o fîșie întunecată de apă.

— Anul acesta, primăvara a venit cam tîrziu pe aici! spuse într-o zi căpitanul călătorilor adunați pe punte și care, din pricina apei ce acoperea aproape pretutindeni gheața, erau nevoiți să-și petreacă aproape tot timpul pe vas.

— Da, anul trecut pe vremea asta ne apropiam de țărmurile acestui pămînt.

— Pentru că vînturile puternice au răscolit marea și au spart gheața. Acum însă e liniște de zece zile, sau abia adie cîte o boare dinspre sud.

— N-o să fim siliți să mai iernăm o dată aici, dacă marea nu va scăpa din chinga ghețurilor? întrebă îngrijorat Papocikin.

— Asta în nici un caz! În iulie, sau cel tîrziu în august, nu va mai fi gheață pe mare, chiar dacă nu va bate vîntul.

— În iulie sau august? exclamară Gromeko și Makșeev. Să rămînem aici pînă la mijlocul verii?

— Da, e un lucru de care trebuie să ții seama cînd navighezi prin regiunile polare. În anii neprielnici se poate naviga numai o lună sau cel mult o lună și jumătate, iar în anii prielnici două sau trei luni.

Răbdarea exploratorilor de pe „Steaua Polară” fu pusă la o lungă și grea încercare. În iunie, vremea fu liniștită, dar în ultimele două săptămîni ale lunii se făcu frig și cerul se înnoura. Noaptea se lăsa îngheț și uneori ningea, încît exploratorii aveau impresia că vara s-a și terminat.

În sfîrșit, la începutul lui iulie veni dinspre răsărit o furtună, care deși acoperi totul în jur cu un strat de zăpadă, sparse gheața, și acum vasul, pe care echipajul îl scăpase de mult din strînsoarea ghețurilor, era gata de drum. Printr-o salvă de tun, el își luă rămas bun de la mohorîta Țară a lui Nansen și se îndreptă spre sud.

Vremea rămînea însă închisă și umedă, adesea fulguia sau ploua; cîteodată din cauza ceții erau nevoiți să stea pe loc ore întregi.

Abia la începutul lui august, „Steaua Polară” scăpă din captivitate și porni cu toată viteza prin strîmtoarea Behring. Toți răsuflară ușurați. Peste două-trei săptămîni avea să fie la Vladivostok.

La mijlocul lui august se aflau în dreptul gurii rîului Kamciatka; țărmurile peninsulei, movilele conice ale vulcanilor și vulcanul fumegînd Kliucevskaia se deslușeau bine în depărtare. Era o zi nespus de liniștită și de senină, iar vijelioasa Mare Behring se așternea netedă ca o oglindă cît vedeai cu ochii. Aerul străveziu de toamnă le îngăduia să vadă la sud-est culmile insulei Behring, cea mai apropiată din grupul insulelor Comandore. Din direcția aceea venea cu toată viteza un vas mare, ce părea că se îndreaptă spre Nijni-Kamciatsk.

— E probabil un crucișător rus care face de pază în aceste ape, răspunse Makșeev la întrebarea tovarășilor săi, adunați pe punte, și care erau într-o dispoziție minunată, dat fiind calmul desăvîrșit al mării și condițiile admirabile de navigație.

— Dar ce poate păzi aici? se interesă Kaștanov.

— Bogățiile noastre, împotriva vaselor de pirați americani și japonezi. Insulele Comandore reprezintă cea mai bogată regiune din lume, dacă nu singura unde există prețiosul lutru de mare, animal care a început să dispară din pricina exterminării lui necruțătoare. De