aceea guvernul nostru îngăduie vînarea lutrului numai în anumite luni, cu respectarea unor anumite restricții privitoare la femele și la animalele tinere. Dar vînătorii lacomi trec peste această interdicție. De aceea insulele sînt deseori cercetate de vasele flotei militare, împuternicite să oprească vasele suspecte care navighează în aceste ape.

— Cred că vor cerceta și vasul nostru! exclamă Truhanov. Crucișătorul se îndreaptă direct spre noi.

Într-adevăr, crucișătorul — un vas mare cu trei catarge — înainta cu toată viteza, urmărind să taie drumul „Stelei Polare”. Acum se distingeau bine țevile strălucitoare ale tunurilor și cîțiva oameni adunați pe puntea de comandă. Deodată dintr-una din țevi țîșniră vălătuci de fum, se auzi o bubuitură, și în același timp pe catarg se înălță fanionul care semnaliza: „Opriți, altfel tragem!”

„Steaua Polară” se supuse ordinului și opri mașinile. Conformîndu-se legilor maritime, îndată ce văzu crucișătorul, căpitanul dădu ordin să fie înălțat pavilionul rus. Dar crucișătorul nu-i urmă pilda.

Pasagerii se îngrămădiră lîngă bord, cătînd spre impunătorul vas ce se apropia cu repeziciune.

— Ce-i asta? Crucișătorul nu e rusesc. Se numește „Ferdinand”, iar numele său e scris cu litere latine! exclamă căpitanul, care privea vasul prin lunetă.

— Atunci cu ce drept oprește un vas rusesc în apele rusești? se miră Kaștanov.

— Ce pavilion are acest „Ferdinand”? Trebuie să fie german.

— Asta o să aflăm îndată! răspunse căpitanul, consultîndu-și agenda maritimă de buzunar.

— Am găsit! „Ferdinand” — crucișător al flotei maritime militare austro-ungare, construit în 1909, tonaj — atîta și atîta, zece tunuri de calibru cutare și cutare etc, echipaj — 205 oameni, viteza cutare etc.

Între timp, crucișătorul ajunse aproape de tot, încetini viteza și se opri la o ancablură de „Steaua Polară”; de pe vas fu coborîtă îndată o barcă și exploratorii putură vedea cum doi ofițeri și vreo douăzeci de marinari, înarmați cu puști, coborîră scara. Barca se îndreptă spre „Steaua Polară”. Pasagerii, căpitanul și întregul echipaj al vasului se strînseră lîngă bord, neînțelegînd ce se întîmplă. Vrînd, nevrînd, coborîră scara, pentru ca oaspeții nepoftiți să poată urca.

Amîndoi ofițerii, însoțiți de zece marinari, urcară pe punte.

— Vas rusesc? întrebă ofițerul mai mare în grad, ducînd dreapta la chipiu.

— Da, vas rusesc. Iahtul „Steaua Polară”, proprietate particulară, răspunse Truhanov.

— Dumneavoastră este căpitan?

— Nu, eu sînt proprietarul vasului.

— Vas comercial sau balenieră?

— Niciuna, nici alta. „Steaua Polară” are pe bord o expediție științifică, înapoiată dintr-o călătorie în Oceanul Înghețat. Aș dori să știu însă pe ce temei ați oprit un vas rusesc în apele rusești și cu ce drept ne interogați?

— Pe temei ligii maritime militare și stare de război.

— Ce-ați spus? Stare de război? Ce s-a întîmplat? îl asaltară cu întrebări pasagerii, foarte îngrijorați.

Ofițerul zîmbi:

— Dumneavoastră nimic nu aflat? Dumneavoastră plutești de mult în Oceanul Înghețat?

— Din primăvara anului trecut.

— Diese Russen sind wie vom Himmel gefallen! spuse austriacul camaradului său, care, pare-se, nu prea înțelegea rusește. Acesta zîmbi și răspunse:

— Sie wissen gar nichts vom Kriege?

Apoi ofițerul, superior în grad continuă:

— Dacă așa, eu spun la dumneavoastră că de un an imperiul austro-ungar și imperiul german au război cu Rusia, și noi, crucișătorul flotei imperiale „Ferdinand”, luăm vasul dumneavoastră ca pradă de război. Înțeles?

— Bine, dar iahtul meu nu e un vas militar, ci un vas pașnic, care navighează în scopuri științifice. Vasele particulare nu se confiscă.

— Vas pașnic? Dar asta ce este? Și spunînd acestea, austriacul arătă micul tun care se afla la prora și servea pentru semnalizări și salve. Acesta tun!

Truhanov zîmbi.

— Tot vas pașnic, — continuă austriacul, — poate fi înarmat, poate face debarcări de trupe, poate duce încărcătură de război, poștă militară. Vas pașnic trebuie luat, nu se poate făcut nimic!

— N-aș putea vorbi cu comandantul crucișătorului?

— Dumneavoastră știi și vorbiți nemțește?

— Nu, dar știu franțuzește și englezește.

— Bun! Mergem la crucișător.

Ofițerul șopti ceva camaradului său apoi coborî împreună cu Truhanov în barcă, ce porni repede spre crucișător. Celălalt ofițer și marinarii înarmați rămaseră pe „Steaua Polară”.

Kaștanov, care știa bine limba germană, intră în vorbă cu ofițerul; acesta răspundea bucuros la întrebări și informă pe pasageri despre evenimentele principale ce duseseră în iulie 1914 la izbucnirea războiului european. Timpul trecu pe nesimțite pînă la înapoierea lui Truhanov, El se întoarse cu doi ofițeri și cu alți cîțiva marinari neînarmați.

— Vom debarca pe țărmul Kamciatkăi, spuse el. Să mergem în cabine și să ne facem bagajele, pînă ce „Steaua Polară” va ajunge sub escortă la țărm. Vasul va fi confiscat cu întreaga sa încărcătură.

În cabină, îndată ce scăpă de austrieci, care rămăseseră să comande pe punte, Truhanov istorisi tovarășilor săi cele ce urmează:

— Comandantul crucișătorului mi-a confirmat spusele ofițerului. La început, după ce s-a sfătuit cu ajutorii săi, avea de gînd să ne ia prizonieri. Trebuie să vă spun că vorbesc și înțeleg foarte bine germana, dar am ascuns înadins acest lucru, ca să aflu ce vor hotărî ei în privința noastră. Astfel că am aflat că au provizii puține și că au pus ochii pe rezervele noastre. Prizonierii n-ar însemna pentru ei decît cîteva guri de hrănit în plus. Deși unul din ajutorii comandantului stăruia să ia cu ei măcar pe cei care nu au împlinit încă patruzeci și cinci de ani, buni, deci, pentru serviciul militar, adică pe toți în afară de mine, comandantul a reușit însă să-l liniștească, spunîndu-i că pînă ce noi o să ajungem din Kamciatka la Moscova, războiul se va termina fără îndoială prin înfrîngerea Rusiei și a Franței. Așadar, — urmă Truhanov, — au hotărît să ne debarce pe toți și să ne îngăduie să luăm cu noi numai hainele necesare, ceva provizii și banii ce aparțin fiecăruia, rămînîndu-le însă casa expediției. Această casă și restul lucrurilor vor fi confiscate.

— Cum, și toate colecțiile, toate rezultatele expediției noastre? exclamă Papocikin revoltat.

— Da, absolut totul! Firește că o să ascundem prin buzunare jurnalele, dar fotografiile, craniile, pieile de animale, ierbarele și celelalte va trebui să le lăsăm aici. Ne-au făgăduit că toate vor ajunge la Viena în perfectă stare și ne vor fi înapoiate după terminarea războiului.

— Dacă în drum spre