— Tot ce se poate! continuă Truhanov. Mai ales că și Anglia a intrat în război…

— Într-un cuvînt, expediția este jefuită, ca și atunci cînd furnicile ne-au furat totul, zise cu un zîmbet amar Makșeev.

— Ar exista, poate, o șansă, ca să ne luăm lucrurile înapoi, spuse Truhanov, Din cele cîteva cuvinte pe care le-au schimbat, am ghicit că au o bază prin apropiere. Cred că această bază se află pe insulele Comandore, din direcția de unde a venit încoace crucișătorul. „Steaua Polară” o vor duce într-acolo. Cînd vom sosi la Vladivostok, vom informa vasele noastre de război și ele vor distruge baza austriecilor.

— Cine știe cînd vom ajunge acolo!

— În orice caz, asta este singura noastră șansă. Și acum, să ne facem bagajele.

Fiecare se duse în cabina lui. „Steaua Polară” mergea cu toată viteza spre Kamciatka, escortată de crucișător; ținta ei era Ust-Kamciatsk, prima așezare omenească de pe țărmul mării, la nord de Petropavlovsk. Curînd, năpăstuiții pasageri se adunară pe punte cu bagaje și boccele. Austriecii controlară destul de sumar bagajele, fără a umbla prin ele și fără a scotoci buzunarele călătorilor. În felul acesta, Makșeev reuși să-și salveze aurul pe care îl ascunsese în chimirul lat de piele al căutătorilor de aur, în formă de săculeț lung și îngust. Ducînd aproape douăzeci de kilograme, inginerul se mișca anevoie, dar caltaboșul cu aur pe care-l purta la brîu era bine ascuns sub cuhleancă, iar austriecii nu se mirară de mișcările neîndemînatice ale acestui pasager. Colecțiile și întregul avut al expediției, ambalate de mult în lăzi pentru a fi transportate pe calea ferată, fură predate cu inventar austriecilor. Se înțelege că exploratorii nu le povestiră nimic despre meleagurile cercetate de expediție.

— Am străbătut Ciukotka și am iernat pe insula Wrangel, spuse Truhanov, ofițerului, care lua în primire lucrurile. Acesta dădu din cap cu compasiune și zise:

— Tatăl meu fost expediție polară la Țara lui Franz Iosef, pe coverta austriacă „Tegetthof”. Ați citit, probabil, nu?

— O, da! zîmbi Truhanov.

Spre seară, cele două vase se opriră în dreptul unei lungi limbi de nisip, la gura rîului Kamciatka. Ceva mai departe se afla un cătun de pescari. Bagajele și pasagerii fură urcați la repezeală în trei bărci și duși pe țărm. Igolkin și căpitanul porniră îndată spre cătun, în căutarea vreunui mijloc de locomoție. Ceilalți rămaseră și priviră cu amărăciune cum bărcile fură ridicate pe bord, pentru ca apoi cele două vase să se întoarcă și să pornească în larg cu toată viteza. În amurg, înainte ca ceilalți să se fi înapoiat cu calul găsit, singurul din cătun, vasele se mistuiră în întuneric.

Întrucît nu aveau nici un mijloc de transport, călătorii noștri fură siliți să rămînă zece zile în Ust-Kamciatsk. Puținii locuitori de pe malul rîului Kamciatka erau foarte ocupați cu pescuitul, căci începuse migrațiunea de toamnă a peștelui, și niciunul din ei nu se îndura să lase baltă această muncă ce oferă oamenilor și cîinilor hrană pentru toată iarna, ca să ducă numeroasa expediție în luntre împotriva curentului. Numai Igolkin, care se grăbea să ajungă la Petropavlovsk, unde se afla soția sa, îl luă pe Generalu și porni la drum: el avea asupra sa o scrisoare către guvernator, în care Truhanov informa autoritățile despre capturarea „Stelei Polare”, despre baza militară inamică de pe insulele Comandore, și cerea ajutor.

La sfîrșitul lunii august, o goeletă japoneză de pescari aruncă ancora la Ust-Kamciatsk. Căpitanul se învoi, în schimbul unei sume mari de bani, să ducă în Japonia pe toți călătorii. Ca să facă loc pentru pasageri, goeleta trebui să lase aici o parte din încărcătură.

Călătoria, care dură trei săptămîni, nu fu de loc plăcută. Unii se instalară pe punte, alții în cală, între butoaiele cu pește. Mîncau ca și japonezii — pește, orez și ceai. Vasul se legăna bine de tot, iar ceața, ploile și furtunile se țineau lanț. În apropierea insulelor Curile, în timpul unei furtuni, fură cît p-aci să naufragieze pe recifuri. Japonezii încercară să-i debarce în golful Patienții, sub pretextul că Sahalinul japonez face parte și el din Japonia, și se învoi să-i ducă mai departe numai contra unei sume de bani în plus.

La Wakkanai, situat în partea de nord a insulei Hokkaido, cea mai nordică insulă japoneză, pasagerii, istoviți, părăsiră din proprie inițiativă goeleta, întrucît de aici puteau ajunge în portul Hakodate pe calea ferată, care era un mijloc de transport mai rapid șl mai comod.

De la Hakodate, situat la extremitatea sudică a insulei, aproape la aceeași latitudine cu Vladivostokul, legătura cu acest oraș era destul de regulată. După o serie de interogatorii și formalități, datorită faptului că și Japonia intrase în război alături de Antantă, un vas poștal rapid îi duse pe toți la Vladivostok.

Mare fu uimirea călătorilor cînd, apropiindu-se de chei, văzură ancorată în radă, printre alte vase, „Steaua Polară” cu o santinelă pe punte. Se informară la repezeală, și aflară că guvernatorul Kamciatkăi, care primise scrisoarea lui Truhanov, dar nu dispunea de vase destul de mari ca să atace crucișătorul austriac, înștiințase prin radio Vladivostokul. Un crucișător rapid plecase îndată spre insulele Comandore, unde găsi „Steaua Polară”; dar vasul austriac apucase să se facă nevăzut.

Comandantul portului, care le dădu toate aceste informații, comunică și o veste tristă exploratorilor noștri, dornici să-și redobîndească colecțiile. „Steaua Polară” fusese jefuită de austrieci. Ei luaseră colecțiile, echipamentul, proviziile, chiar și mobilierul, precum și piesele mai prețioase ale mașinilor, așa încît vasul trebui să fie remorcat. El nu putea naviga înainte de a fi reparat, și Truhanov fu nevoit să accepte propunerea departamentului marinei ca pînă la terminarea războiului vasul să servească drept navă de semnalizare.

Cu inima îndurerată, exploratorii luară expresul siberian și plecară spre patrie. După ce cumpăniră îndelung situația, hotărîră să nu sufle nici un cuvînt despre Plutonia pînă nu se va sfîrși războiul; nădăjduiau toți că în curînd se va încheia pacea și-și vor redobîndi colecțiile și fotografiile. Pentru moment însă,