Lettke se opri.

— Știi doar că despre anumite lucruri nu am voie să vorbesc.

Urmă un zgomot, ca și cum o oală fusese trântită cu furie de podea.

— Mereu secrete! bombăni ea.

El așteptă. Îi cunoștea tonul.

— Eugen?

— Da.

— Mi-ai spune dacă ai avea o prietenă? Sau…

De ce se gândea tocmai acum la ce îi aruncase Cäcilia? Măcar tu ai pe cineva gata să suporte pentru tine așa ceva? Pe cineva care să te iubească atât de mult? Parcă simți o împunsătură gândindu-se la asta.

— De ce întrebi?

O auzi ieșind din bucătărie, intrând în hol și se întoarse. Îi păru mică și neagră ca o insectă mare, cu brațele încrucișate pe piept.

— Astăzi m-a durut iarăși inima. Și m-am gândit că nu voi fi veșnic alături de tine.

Îl indispunea că o lua de la capăt.

— De ce nu îl chemi pe doctorul Mohl când te înțeapă inima?

— Eh, nu a fost chiar atât de rău.

— Ar fi trebuit totuși să îl suni. Așa ți-a spus.

— Este atât de dificil să te programezi la o consultație, murmură ea. Ți-ai uitat telefonul acasă, ai observat?

— Da, da. Evident că nu îl uitase, ci îl lăsase intenționat. Ce înseamnă „o consultație”? Doar ți-am pus pe telefon un program special. Trebuie doar să apeși tasta roșie în caz de urgență.

— Nu a fost o urgență.

Vocea ei luă acel ton plângăreț și ascuțit, care în urechile lui îi transforma cuvintele într-un ferăstrău care îi secționa craniul.

— Îmi poți povesti tot, Eugen, știi asta, nu? Chiar dacă este vorba despre o femeie.

— Nu am nevoie de nicio femeie, ripostă el supărat, se duse în camera lui, luă telefonul din încărcător și citi știrile.

Armata a șasea condusă de generalul Paulus avansa la Stalingrad.

Statele Unite atacaseră Insulele Solomon, ocupate de japonezi.

Aliații pierduseră 123 de vase, 108 dintre ele distruse de submarine.

Clemens Freiherr von Franckenstein, ultimul intendent general al Bayerischer Hof, decedase la München.

Nimic despre o anume Cäcilia Schmettenberg. Niciun cuvânt.

Să fie de bine? Trebuie să o fi găsit de mult. Bărbatul cu care vorbise din cabina telefonică îi mulțumise și îl asigurase că se va acționa imediat.

Auzi pași târșâiți în spatele lui.

— Am gătit o supă de legume. Dacă vrei…

— Este în regulă, răspunse automat Lettke, cu gândul încă la Berlin.

Îi vârâse chiloții în gură, oare nu s-o fi sufocat? Cu siguranță o fi reușit să îi scuipe.

Se nimerise prost că fiind sfârșit de săptămână nu avea acces la alte informații în afara celor din presă și de la televizor.

Luni dimineața se duse devreme la birou, cum făcea de obicei, așa că nimănui nu i se păru neobișnuit. Poliția din Berlin, ca poliția din întregul Reich, era conectată într-un sistem de computere național, la ale cărui date avea acces și NSA. Evită să caute „Schmettenberg”, pentru că sistemul contabiliza toate căutările, dar fu suficient să treacă prin rapoartele din Berlin de sâmbătă, ca să dea de caz.

Era totul. În urma unei informații anonime primite la ora 12:57 de secția de poliție competentă, o patrulă a fost trimisă la hotelul Kaiserhof. Erau anexate și fotografii. Una dintre ele o reprezenta pe Cäcilia goală, legată la ochi și legată de pat. Într-adevăr aceasta își scosese chiloții din gură, care se aflau lângă fața ei. Pe alte fotografii se vedeau urme ale legării la încheieturile mâinilor și picioarelor. Nimic dramatic, constată Lettke, îi apăruseră doar pentru că ea se zbătuse fără niciun sens.

În raport se menționa că apelantul anonim o acuzase pe soția industriașului Schmettenberg de adulter și de batjocorirea purității rasiale. Această acuzație va fi cercetată, fără a se înlătura posibilitatea ca femeia, după cum susținea ea, să fi fost victimă a unei infracțiuni, iar acuzațiile anonime să fie destinate doar mascării acesteia. La indicația Ministerului Justiției, cazul va fi tratat cu confidențialitate și presei nu i se va furniza nicio informație. Un reporter de la Berliner Morgenpost care aflase despre caz și scrisese un articol a fost redus la tăcere.

După ce Lettke citi despre toate acestea, telefonul sună, mai enervant decât de obicei, cum i se păru lui. El ieși urgent din rețeaua poliției, înainte de a ridica receptorul.

La celălalt capăt al firului era Adamek:

— La discuții la mine în birou. Acum, imediat!

După un sfert de oră grupul obișnuit era adunat în birou, în jurul mesei. Ușa fusese încuiată. Kirst pufăia deja din prima țigară. Dobrischowsky își deschisese grav agenda lui legată în piele. Möller meșterea la ochelarii lui cu lentile groase.

Adamek spuse:

— Cu succesul nostru în identificarea acestei clici de studenți neghiobi, Trandafirul Alb, ne-am făcut-o cu mâna noastră.

— Cum așa?

Asta se întreba în sinea lui fiecare, dar Gustav Möller fu cel care puse întrebarea cu voce tare.

— Astfel am intrat în atenția lui Himmler, le explică Adamek. Și-a anunțat vizita. Reichsführerul SS vrea să se convingă cu propriii ochi despre ce facem noi pentru Reich și să își facă la fața locului o imagine, dacă nu ar fi oportună mutarea noastră completă la Berlin și integrarea în Reichssicherheits-Hauptamt.

•••

Când Helene veni la birou luni dimineața, primi spre rezolvare o sarcină urgentă: două nume – Cäcilia Schmettenberg și Heinrich Kühne – o listă cu convorbirile telefonice ale celor doi, când, cât de des și cât de lungi au fost convorbirile între cele două persoane și cât timp cei doi s-au aflat în același loc.

Schmettenberg? Numele îi părea vag cunoscut. Nu era acesta cumva un industriaș bogat? Mai citi o dată biletul cu sarcina de serviciu. Ce se putea afla în spatele acestei sarcini?

Asta nu o privea. În orice caz era o chestiune de rutină și pentru așa ceva avea programe verificate. Trebuia doar să le acceseze și să le ajusteze. Faptul că i se spuse că este o urgență și că este o sarcină importantă o făcu să se gândească, așa că procedă cu grija cuvenită. Dar și așa, nu dură nici zece minute până dădu startul