În timp ce computerul procesa interogarea, gândurile îi zburară la îngrozitorul sfârșit de săptămână pe care îl trăise. Practic tot restul zilei de sâmbătă părinții ei nu încetaseră să îl ridice în slăvi pe oribilul Ludolf von Argensleben! Iar duminică dimineața acesta îl sunase pe tatăl ei și dorise să vorbească și cu ea!

Ea făcuse semne disperate că nu era acolo.

Oh, fusese o reacție greșită. Laudele se transformaseră în dojeni și predici referitoare la planificarea vieții, la faptul că ea nu va rămâne veșnic tânără și nu ar trebui să facă greșeala să se gândească prea târziu ce vrea de la viață. Femeile au o dată de expirare și o unică sarcină de la natură, și anume să dea naștere la copii și să aibă grijă de familie.

Seara Ludolf mai sunase o dată și până la urmă vorbise cu el.

Fusese o convorbire scurtă, nimic important. El îi mulțumise că îi dăduse ocazia de a o cunoaște și apoi o întrebase cu vocea lui neplăcut de înaltă, care și la telefon îi făcea Helenei pielea ca de găină, dacă i-ar permite să o invite la un concert ori la teatru sau dacă ar prefera o plimbare prin frumoasa natură germană.

Ar fi putut să îi refuze ambele propuneri? Concertul, se gândise ea, ar fi avut loc obligatoriu seara și își imaginase cum Ludolf o va conduce apoi acasă în miez de noapte, așteptându-se să primească drept mulțumire un sărut la despărțire. Totul i se păruse atât de groaznic, încât o plimbare la lumina zilei ar fi fost un rău mai mic, așa că acceptase ultima variantă cu o senzație neplăcută în stomac.

Singurul licăr de speranță fusese că el nu insistase să stabilească o dată, ci spusese că va reveni, după ce își va revizui calendarul cu întâlniri. Adăugase că războiul cerea tuturor germanilor să îl considere o prioritate absolută.

O rugase să îi dea și numărul ei de telefon, dar în timp ce i-l dicta, avusese senzația că acesta îl cunoștea de mult.

Ce întâlniri putea să aibă Ludolf von Argensleben? Helene atinse tastele și respiră adânc. Ar fi fost ușor să afle ce date existau în depozite despre el. Folosea calendarul pentru întâlniri de pe telefon sau serviciul unei anumite baze de date?

Desigur asta ar fi contravenit regulilor. După cum a contravenit regulilor și să îl spioneze pe Lettke.

Dar ar fi fost altceva. Lettke îi era superior, deci un coleg, și nu era tocmai nevinovat în această privință. Dimpotrivă, Ludolf era o personalitate, care se învârtea în cele mai înalte cercuri ale puterii. A spiona pe unul ca el ar fi putut fi cu adevărat periculos.

Fără a mai pune la socoteală că era posibil să afle lucruri pe care era mai bine să nu le știe.

Și totuși ispita era mare. Doar câteva rânduri tastate rapid…

Dar își retrase degetele de pe taste și puse mâinile în poală, rezistând ispitei.

Cel puțin astăzi.

•••

Lettke își spuse că anunțul lui Adamek avusese efectul exploziei unei bombe: un zgomot imens, o fracțiune de secundă paralizantă, de tăcere deplină, apoi o mare agitație, pentru a mai salva ce putea fi salvat.

— Mutarea agenției la Berlin? strigă Dobrischowsky. Ar fi o nebunie! Cel puțin pentru cheltuielile de transport al tuturor depozitelor! La Berlin? Într-un oraș care este bombardat la fiecare câteva nopți?

— Da, zise Möller, în condițiile în care ar fi fost mai bine să fie mutat RSHA la Weimar.

— Și cu sistemele de siguranță ce se va întâmpla? îl completă Dobrischowsky. Va trebui să le dezgropăm și să le ducem și pe ele la Berlin?

— Acestea pot rămâne aici, interveni Kirst. Cu noile linii, distanța nu mai este o problemă. Că doar tehnica a mai evoluat de pe vremea imperiului.

Adamek ridică mâinile și așteptă ca agitația să se potolească:

— Exact așa văd și eu lucrurile. Dar mă tem că acestea nu sunt argumente care să impresioneze pe cineva ca Heinrich Himmler. Toată lumea știe că nu suportă ca cineva să vină cu argumente ca „nu merge” sau „este foarte dificil”. Consideră că a te lăsa impresionat de dificultăți ori să te abții este nearian.

Mutre plouate. Schimburi de priviri nedumerite. Apoi vorbi Kirst:

— Ca să punem altfel întrebarea… ce ar fi de fapt atât de rău dacă ne-am muta la Berlin?

— Probabil nimic, răspunse Adamek. Dar pentru noi nu va fi oricum nicio îmbunătățire.

— Poate pentru Reich?

Adamek se îndreptă, duse mâinile după ceafă și cugetă cu voce tare, privind spre tavan:

— Ar fi mai bine pentru Reich? Nu, dacă am decide noi, dar putem totuși să ne gândim. Dacă mă gândesc la Reichul german, remarc faptul că structura lui este marcată de concurență. Noi nu avem un sistem unitar, în care fiecare parte are funcțiuni bine determinate, în care nu se amestecă altcineva. Dimpotrivă, sunt o mulțime de autorități, care fac același lucru, dar îl fac altfel și din cauza asta se tot ceartă între ele și se luptă pentru influență. Dacă presupunem că Führerul se gândește la ceva când tolerează toate acestea, bănuiesc că în acest mod în final totul funcționează mai bine. Pentru că lupta și disputa pentru viață fac parte din asta. Pentru că ele sunt elemente importante ale evoluției. Astfel se impun elementele cele mai puternice, cele mai funcționale – și exact de asta are nevoie un Reich, care într-o zi va stăpâni lumea, nu-i așa? Lăsă mâinile jos, se îndreptă și privi în jur: Eu cred că exact asta ar trebui să facem – să ne dăm silința. Să luptăm. Să ne dovedim dreptul la existență.

— Problema este cum, interveni Dobrischowsky.

Adamek îl aprobă:

— Tocmai de aceea suntem noi aici.

Tăcere. Toată lumea se gândea. Priviri întunecate fixau suprafața mesei. Era evident că nimeni nu avea idee, nici măcar Adamek.

— Am putea, spuse Lettke, să ajutăm la găsirea de submarine.

Dobrischowsky pufni.

— Din câte știu eu, asta poate să o facă foarte bine și marina noastră.

— Eu am auzit că englezii încearcă să spargă codul