nostru Enigma, interveni și Winfried Kirst. Mi-a spus cineva din contraspionaj. Ghinionul englezilor că noi putem citi poșta lor electronică mulțumită unui agent din poșta britanică.

Râseră toți, mai puțin Adamek, care, dimpotrivă, păru deprimat.

— Eu nu mă refer la acest gen de submarine, zise răbdător Lettke.

— Ci…? întrebă Dobrischowsky. Câte feluri de submarine există?

— Se întâmplă tot mai des ca SS-ul ori Gestapoul să vrea să ridice oameni urmăriți – criminali politici, dezertori și alții – oricare urmează să fie deportați, mai ales evrei –, dar nu îi găsește, le prezentă Lettke o situație de fapt cunoscută celorlalți. Deoarece noi știm exact cine trece granițele, singura explicație este că cei căutați sunt ascunși de niște persoane. Și acestea căutate…

— Ah, da, îl întrerupse Möller, acestora li se mai spune „submarine”. Așa este.

Adamek îl privi pe Lettke.

— Și cum vă imaginați că vom lua urma acestor dispăruți?

Lettke le spuse cum își imagina să facă asta. Fu nevoit să le explice de două ori, a doua oară mai amănunțit. Adamek își porni computerul, pentru ca ei să poată urmări tabelele, și înțeleseră toți.

— Original, aprecie Dobrischowsky.

— V-ați orientat nu glumă, spuse Kirst. Eu și uitasem că mai există tabelele acestea.

— Problema cea mai importantă este să putem să facem treaba să funcționeze din prima. Asta ne poate salva, doar dacă îl vom surprinde cu ea pe reichsführer. Fără o adevărată probă, pentru că nu ar mai fi o surpriză dacă înainte de vizita lui vom trimite Gestapoul la o anumită adresă și acolo vor găsi evrei ascunși. Povestea va ajunge garantat la urechile lui Himmler.

— Eu cred că o putem face, răspunse Lettke. Eu mi-aș asuma riscul.

Pe chipul lui Adamek se citea încordarea. Nimeni nu scotea o vorbă.

— Oricum aș întoarce-o, dacă nu reușim să îl surprindem pe Himmler, ne putem face bagajele pentru Berlin, concluzionă Adamek. Și i se adresă lui Lettke: Bine, așa facem. Puneți-vă pe treabă. Cooptați câte programatoare aveți nevoie.

Lettke dădu din cap:

— Am nevoie doar de una.

•••

Helene abia terminase evaluarea, când o sună Lettke și o chemă la el, nu pentru a continua lecțiile de programare, ci pentru a o anunța că din acest moment va lucra la un proiect extrem de urgent și strict secret. Pe durata acestuia va fi scutită de evaluările obișnuite în scopuri polițienești, care vor fi preluate de colegele ei.

Apoi îi explică ce evaluări erau necesare la acest proiect. Erau alt fel de analize. Era vorba despre contabilizarea cumpărăturilor de alimente, de corelarea tabelelor de articole, valori nutritive și de la evidența populației, din care să rezulte de câte calorii dispunea în medie zilnic fiecare german. Totul trebuia stabilit rapid și mai ales să funcționeze sigur, pentru că urma să vină un înalt membru al guvernului căruia să îi fie prezentate rezultatele.

Helene găsi acest proiect năucitor.

Până acum ea însăși avusese impresia că guvernanților le arde în primul rând de războiul lor cu restul lumii, căruia îi subordonează orice altceva, dar acum se părea că lucrurile stăteau cu totul altfel. Tatăl ei avea dreptate spunând mereu că războiul era doar o neplăcută necesitate pentru eliberarea Germaniei de sugrumarea impusă de conspirația mondială evreiască și că Führerul și apropiații lui urmăreau doar binele poporului german. Ea va trebui să prezinte pe ascuns scuze tatălui și lui Hitler, căci la ce altceva ar sluji această evaluare, decât la a arunca o privire asupra aprovizionării populației, cu scopul de a stabili foarte precis cine avea nevoie de ajutor, pentru a nu se îmbolnăvi din cauza subnutriției?

Asta îi plăcu. În comparație cu celelalte sarcini de serviciu ale ei, care urmăreau îndeosebi arestarea unora care făcuseră rău ori aveau intenții rele, aceasta era o acțiune extrem de înălțătoare. Ei îi lăsa senzația că făcea ceva cu adevărat util și acum când putea să realizeze o comparație, își dădea seama cât de mult greșise înainte.

Așa că depuse toate eforturile să formuleze programele și dispozițiile SAS necesare, cât mai corect și mai chibzuit. Evaluările făcute inițial pentru orașe disparate cuprinseră treptat întreg Reichul și în final rezultatul nu a fost doar unul simplu, ci unul redat elegant și cât mai accesibil.

Aceste eforturi au costat firește timp, timp de care ea nu dispunea, pentru că proiectul era și foarte urgent; înalta vizită putea să aibă loc practic în orice zi. Așa că ea avu mult de lucru, atât de mult încât a fost nevoită să îl neglijeze pe Arthur – ceea ce pe de o parte nici nu a fost așa de tragic – își spuse ea –, pentru că astfel dorința lui pentru ea era mai puternică. Și pe lângă asta, prezervativele se tot împuținau. Era necesar să mai rărească punctele culminante ale întâlnirilor lor.

Un alt avantaj al programului ei încărcat a fost că a putut să refuze, fără a minți, invitația la plimbare pe care i-a făcut-o Ludolf.

El a revenit la puțin timp și i-a propus o altă dată, pe care ea nu a mai putut însă să o refuze, pentru că între timp terminase programele. Mai trebuiau doar puțin cosmetizate listele cu rezultate. Dar era facultativ, nu obligatoriu, și ea nu a mai îndrăznit să îl mintă pe Ludolf, deoarece datorită poziției, acesta avea probabil posibilitatea să afle câtă treabă avea ea.

Dar avu noroc, pentru că el o sună puțin mai târziu, pentru a contramanda întâlnirea. Părea dezolat, invocase niște obligații care nu sufereau amânare. Pleca într-o călătorie despre care nu se știa când se va încheia și o rugă să îl înțeleagă. În niciun caz nu trebuia să îi treacă prin cap că ar fi vorba despre diminuarea simpatiei pe care i-o purta. Ea îi promise că nu va crede așa ceva și, spre marea ei ușurare, de atunci nu mai auzi de el.

Decise să considere asta un semn bun.

•••

La 5 octombrie 1942 a avut loc evenimentul.

Înaltul membru al guvernului, care vizita Agenția Națională de Securitate, era reichsführerul SS Heinrich Himmler, despre care se spunea că era