Și Helene află că evaluările ei aveau cu totul alt scop decât bănuise.

Ea colaborase la trădarea lui Arthur.

Ea însăși se simțea trădată.

Fusese folosită.

Nu îi mai rămânea decât să moară.

Sau… să lupte.

Dar își reveni și spre surprinderea ei nimeri în timpul unei discuții între August Adamek și colaboratorii lui apropiați.

— Nu, rămâneți Fräulein Bodenkamp, insistă Adamek văzând-o că își strângea lucrurile și voia să plece, deoarece bărbații își slăbeau nodurile cravatelor, scoteau țigările și se pregăteau să tragă „concluziile”. Ați depus o muncă fără cusur, altceva nu pot spune. Desăvârșită. Mă bucur că vă avem printre noi.

— Dar…

— Niciun „dar”. Dați-le naibii de conveniențe. Ați fost cu noi în luptă, deci trebuie să fiți cu noi și când ne gândim cum să mergem mai departe.

Era mai mult un ordin. Așa că Helene lăsă jos notesul și se uită să se retragă pe un scaun mai deoparte. Ba poate că era chiar bine că nu avea ocazia să se ascundă și să aibă o criză de deznădejde.

Ușurarea care îi cuprinsese pe bărbați era evidentă: se tolăneau pe scaune, de parcă li se scursese orice putere, își zâmbeau ca și când echipa lor favorită câștigase campionatul și arătau de parcă astăzi nu mai aveau nimic de făcut.

Situația se schimbă după ce Adamek veni cu scaunul rulant între ei și zise:

— Deci, domnii mei, domnișoară și domnii mei… Ați auzit cu toții ordinul reichsführerului. Se va extinde la întreaga Germanie. Eu propun să începem cu Weimar și să ne extindem treptat.

Weimar. Helene simți că îi îngheța inima. Asta însemna că pe Arthur au să îl găsească chiar astăzi!

— De ce Weimar? întrebă un bărbat înalt, chel, care din câte știa Helene se numea Dobrischowsky. Îl cunoștea din vedere, dar până acum nu avusese niciun contact cu el.

Adamek îi explică:

— Pentru că pe acesta îl cunoaștem cel mai bine și de aceea putem aprecia cel mai bine rezultatele. După aceea putem să ne ajustăm procedurile și să continuăm cu programe mai bune.

Oare chiar exista o spaimă atât de mare, încât să mori de pe urma ei? Helene și-l imagină pe Arthur stând liniștit în ascunzătoarea lui, la fel ca acea familie din Amsterdam, pe care ea o dăduse pe mâna SS-ului, fără să știe ce făcea.

— Da? întrebă cineva.

Adamek se uită la ea.

— Vreți să spuneți ceva?

Helene își privi mâna. O ridicase fără să își dea seama că voise să o ridice.

— Eu… ăă…, se bâlbâi ea, apoi îi veni o idee. Mă întreb dacă nu ar fi mai bine să începem cu Berlinul. Din punct de vedere psihologic.

— De ce credeți asta? vru să afle Adamek.

Da, de ce? se gândi să bată câmpii pe tema aceasta, dar spuse altceva:

— Eu cred că la Berlin au trăit cei mai mulți evrei. Deci probabilitatea ca unii să se fi ascuns acolo este cea mai mare, la fel și probabilitatea ca noi să dăm de ei, chiar dacă programul încă nu este perfect. Asta înseamnă că dacă începem cu Berlinul, i-am putea prezenta reichsführerului cele mai rapide și mai sigure rezultate.

Priviri uimite. Toți bărbații se holbau la ea, de parcă nu ar mai fi văzut în viața lor o femeie.

— Bine punctat, interveni Lettke.

— Da, fu de acord și Kirst, care își aprinse o țigară, din care scrumul căzu imediat și bărbatul căută de zor o scrumieră. Ideea e bună.

— Ea are dreptate, zise și omul cu chelie.

Adamek dădea încet și gânditor din cap.

— De fapt, este un calcul bun. Așa vom proceda. Începeți cât mai repede posibil. Kirst, Möller, dumneavoastră ocupați-vă de readucerea computerului. Și comunicați-i lui Engelbrecht să ia proiectorul și să facă ordine aici.

•••

Helenei îi tremura stomacul din ce în ce mai tare și se temea că puteau observa și ceilalți. Era bucuroasă că se întorsese în biroul ei, singură, încuie ușa în urma ei și porni calculatorul.

La un moment dat cineva va verifica procesul-verbal și va descoperi ceea ce făcuse? Poate că da. Însă acum nu mai avea importanță.

Ea nu acționase doar împotriva ordinului lui Adamek, ci și împotriva a ceea ce propusese ea. Intră în programul pe care i-l prezentase lui Himmler, program aplicat și pentru Amsterdam, dar nu pentru a-l pregăti pentru Berlin și a-l pune în funcțiune, ci interogă datele pentru Weimar.

Merse mai repede, deoarece Weimar avea mult mai puțini locuitori, deci programul trebuia să prelucreze mult mai puține date.

Procentele se afișau cu rapiditate.

Apăru și lista. În ordinea caloriilor pe cap de locuitor, în scădere.

O cuprinse o ușurare fără limite.

Familia Aschenbrenner nu era pe primul loc. Nici măcar pe locul o sută.

•••

— Voi nu sunteți pe listă, le comunică Helene, seara, stând cu Marie și Otto în bucătărie și povestindu-le despre cele petrecute la agenție. Și nu sunteți din simplul motiv că voi vă produceți singuri alimente. Asta înseamnă că ceea ce consumă Arthur, voi scădeți din recoltă, înainte ca această cantitate să fie consemnată ca atare. Spre deosebire de cei mai mulți oameni, voi consumați hrană pe care nu ați cumpărat-o și deci nu apare în date.

Otto clătină gânditor din cap:

— Monstruos este însă că ei urmăresc pe cineva în acest fel. Vreau să spun că nu este corect că noi nu cumpărăm nimic. O facem în timpul verii, dar iarna…

— Acum, când știm la ce să fim atenți, ne vom conforma, spuse Marie.

— Trebuie să fiți foarte atenți, îi avertiză Helene. Nu trebuie să faceți nicio greșeală. Chiar dacă nu va fi remarcată imediat, datele se memorează și rămân pentru totdeauna. Chiar dacă pe moment nu se întâmplă nimic, greșeala va putea fi observată ulterior. În principiu oricând.

— Și dacă am greșit fără să ne dăm seama? întrebă Otto.

Helene clătină din cap:

— Eu voi fi mereu atentă. Pentru moment totul este bine.

Mai târziu, aflată în brațele lui Arthur, îi povesti și acestuia ce discutase cu Otto și cu Marie.