class="p4">Și ceea ce le tăinuise celor doi, îi tăinui și lui: că din analiza datelor privitoare la Weimar rezulta că pe primul loc se afla o doamnă care, conform datelor de la evidența populației, locuia singură. Cu siguranță ascundea și hrănea pe cineva.

Lui Otto și Mariei nu le spusese, pentru că era de părere că cei doi aveau deja destulă bătaie de cap cu Arthur. Nu era nevoie să îi mai împovăreze și cu grija de a face ceva cu această informație. Dar acum, când era la Arthur și se bucura de apropierea lui, se întreba dacă nu cumva egoismul avusese un rol în asta. Pentru că își aminti că îi trecuse prin cap și faptul că cei doi, când vor afla de o persoană ascunsă, vor voi probabil să știe despre cine era vorba, ca să îi ofere posibilitatea de a se ascunde împreună cu Arthur, într-un loc mai sigur.

Însă dacă Arthur va trebui să împartă cu cineva ascunzătoarea, inițial prevăzută pentru două persoane, însemna sfârșitul minunatelor lor întâlniri.

La asta se gândea ea, dezmierdată de Arthur între vis și realitate. Și decise să o avertizeze pe doamnă.

Problema era cum să o facă, fără a lăsa urme care să conducă la ea. Excluse telefonul, care nu asigura anonimatul. Chiar de ar telefona dintr-o cabină telefonică, va trebui să plătească convorbirea, ceea ce însemna o urmă reperabilă. Să se prezinte personal era firește exclus. Nu știa dacă femeia va păstra tăcerea.

Deci rămânea scrisoarea. Chiar și așa trebuia să evite greșeala tinerilor din Trandafirul Alb.

A doua zi, puțin înainte de prânz, concepu următorul text într-un document nememorat:

 

Dacă ați ascuns de poliție pe cineva, mutați persoana respectivă în alt loc, pentru că ați fost luată în vizor.

Vă rog să distrugeți și această scrisoare.

 

Un prieten

 

În special ultimul rând îi păru destul de abil, deoarece astfel, se gândi ea, oricine va pleca de la ideea că expeditorul scrisorii este un bărbat și nimănui nu îi va trece prin cap să o bănuiască pe ea.

Scrise adresa la care trebuia să ajungă scrisoarea și când toți erau la cantină, o tipări agitată. Procesul de imprimare a fost firește consemnat în protocol, dar nu era o problemă, pentru că mai tipărise ceva odată cu scrisoarea.

Când avu textul imprimat în mână, șterse documentul fără a-l memora, împături hârtia și seara o scoase din agenție. Restul îl făcu acasă: tăie adresa și o lipi pe un plic vechi aflat de o veșnicie în casă, cu guma atât de uscată, încât trebui să îl lipească cu un adeziv. Existau și imprimante care tipăreau plicuri, dar la agenție nu aveau așa ceva, iar a scrie adresa de mână ar fi fost o prostie.

Timbră scrisoarea și pretextând niște cumpărături ieși în oraș și o aruncă într-o cutie poștală.

Când se întoarse, mama ei o întrebă:

— Ți-ai uitat telefonul?

— Este la încărcat, răspunse ea, care firește că lăsase intenționat telefonul acasă. De ce?

— A sunat Ludolf. Ne-a sunat pe noi, pentru că tu nu răspundeai. Să îl suni.

•••

Urcând treptele în mână cu biletul pe care era notat numărul lui Ludolf, avea senzația că la fiecare treaptă genunchii i se înmuiau tot mai tare. Până să ajungă în camera ei, simți că ceva neîndurător, morbid i se răsucea în viscere, ca o reacție a corpului la ceva nesănătos.

Oare de ce îi era imposibil să se apere? Cum de reușise Ludolf să își facă din părinții ei aliați care să le-o predea?

Nu îi rămânea altceva de făcut decât să telefoneze. Când va coborî, mama ei o va întreba și ei îi era imposibil să îi răspundă că nu a sunat.

Luă telefonul și îi scoase cablul de alimentare. Aparatul părea mai greu decât de obicei, mai greu și alunecos. Despături biletul, nu se mai așeză pe marginea patului, cum vorbea de obicei la telefon, de exemplu cu Marie, ci se înghesui în colțul de după ușă. Apoi formă numărul lui Ludolf.

— Bună seara, Helene, spuse acesta cu o voce grețoasă și atât de relaxat de parcă ar fi știut că îl va suna în această clipă. Îți pot spune Helene?

— Desigur, răspunse Helene fără să se mai gândească și regretă imediat. Deoarece el nu avu nicio reacție, se simți datoare cu o explicație și spuse repezit:

— Am plecat în oraș și am lăsat telefonul acasă.

Îl auzi râzând.

— Este bizar, cei care într-un fel ori altul lucrează cu serviciile secrete au tendința de a nu purta cu ei telefonul.

— Eu l-am lăsat la încărcat, se dezvinovăți Helene și în același timp se întrebă de ce făcea asta. Iar la serviciu este interzis să îl avem cu noi.

— Oricum mulțumesc pentru telefon, spuse el destins. Convenisem să ne întâlnim la o plimbare în frumoasa natură germană. Din cauza calendarului meu supraaglomerat cu întâlniri până acum nu am reușit, motiv pentru care îmi cer mii de scuze. Dar duminica viitoare aș putea să mă eliberez și am auzit că la Weimar, pe malul Ilmului, este deosebit de frumos.

Helene confirmă involuntar:

— Da, așa este.

— Atunci ce ați zice de duminică, la ora cincisprezece? Aș veni să vă iau, dacă sunteți de acord.

După toate pretextele pe care le folosise până atunci, pentru a-l respinge, nu mai putea să o facă.

— Da, răspunse ea și pentru satisfacția mamei ei adăugă: Cu plăcere.

Apoi ceva se răsculă în ea la ideea de a fi într-o mașină singură cu Ludolf Argensleben și continuă în grabă:

— Dar am putea mai degrabă să ne întâlnim la Stadtschloss.

— Preferați? Dar cum ajungeți acolo?

— Cu bicicleta…

Ezită. Proastă idee. Cu siguranță că mama ei va insista ca ea să se dichisească pentru întâlnire, să îmbrace o rochie bună și așa mai departe. Nu era o ținută potrivită pentru un drum cu bicicleta. Și o întoarse:

— Dar nu știu dacă la palat mi-aș putea lăsa bicicleta…

— Se spune că în noua Germanie îți poți lăsa bicicleta oriunde fără nicio problemă, pentru că toate micile furturi,