În vreme ce se dezbrăca, se auzi strigătul unei bufniţe şi îşi  aduse aminte cu tristeţe de Hedwig. Tremura, dinţii îi  clănţăneau foarte tare şi totuşi se dezbrăcă în continuare, până  rămase în chiloţi, cu picioarele goale în zăpadă. Puse punguţa  în care se aflau bagheta, scrisoarea de la mama sa, fragmentul  din oglinda de la Sirius şi hoţoaica veche peste haine, apoi  îndreptă bagheta Hermionei în direcţia gheţii.

— Diffindo!

Se crăpă, sunetul auzindu-se clar, ca o împuşcătură în  liniştea desăvârşită. Suprafaţa iazului se sfărâmase şi bucăţi întunecate de gheaţă pluteau acum pe luciul învolburat al apei. Din câte îşi dădu seama Harry, nu era adânc, dar, pentru a lua  sabia, trebuia să se scufunde cu totul. Contemplarea sarcinii  nu avea să o facă mai uşor de îndeplinit şi nici să încălzească apa. Ajunse până la marginea iazului şi lăsă jos bagheta încă  aprinsă a Hermionei. Apoi, încercând să nu îşi imagineze cât de frig avea să-i fie în curând sau cât de îngrozitor va tremura în  scurt timp, sări. Fiecare por din corp i se revoltă: se scufundase deja până la umeri şi aerul din plămâni părea să-i fi îngheţat  complet. Abia dacă mai putea să respire. Tremura atât de tare,  încât valurile iazului se revărsau peste maluri. Începu să caute sabia pipăind cu picioarele amorţite. Nu voia să se scufunde decât o singură dată. Harry amâna momentul scufundării de la  o secundă la alta, respirând sacadat şi tremurând din tot trupul, până când îşi spuse că nu avea de ales, aşa că îşi luă inima în dinţi şi se scufundă.

Frigul era agonie: îl ardea asemenea unor flăcări. Părea să  îi fi amorţit până şi creierul, tot înotând prin apa întunecată,  până la fund. Întinse mâna, cercetând după sabie. Degetele i se încleştară în jurul mânerului şi trase în sus. Apoi, ceva i se strânse în jurul gâtului. Se gândi că erau alge, deşi nu îl atinsese nimic când se scufundase, şi ridică cealaltă mână,  încercând să se elibereze. Nu erau alge: lanţul Horcruxului se strânsese şi îl sugruma încetul cu încetul. Harry începu să dea  din picioare disperat, încercând să se ridice la suprafaţă, însă  nu făcu decât să se lovească de latura stâncoasă a iazului. Se zbătea şi se sufoca, străduindu-se din răsputeri să-şi slăbească  lanţul cu degetele amorţite, dar nu reuşi să îl mişte şi acum, în  faţa ochilor îi dansau luminiţe; avea să se înece, nu putea să  mai facă nimic, braţele pe care le simţea înfăşurate în jurul  pieptului erau cu siguranţă ale morţii...

Tuşind spasmodic, mai-mai să-şi dea plămânii afară, mai  ud şi mai înfrigurat decât fusese vreodată în viaţa lui, se trezi  întins cu faţa în jos, pe zăpadă. Undeva în apropiere, încă  cineva tuşea, gâfâia şi mergea cu paşi şovăielnici. Hermione venise şi de data aceasta, la fel ca atunci când îl atacase şarpele... dar nu părea să fie ea, altcineva tuşea gros, păşind mult mai apăsat. Harry nu avu putere să îşi ridice capul şi să  afle cine îl salvase. Tot ce reuşi fu să-şi ducă mâna  tremurătoare la gât, pipăind locul unde medalionul îl crestase adânc. Lanţul dispăruse, fusese tăiat de cineva. Apoi, o voce vorbind gâfâit se auzi de deasupra lui.

— Ai... Înnebunit?

Nimic în afară de şocul resimţit la auzul acelei voci nu i-ar fi  putut da lui Harry puterea să se ridice. Tremurând din cap până în picioare, se ridică şovăielnic. În faţa lui stătea Ron,  îmbrăcat complet, dar ud leoarcă, cu părul lipit de faţă, ţinând sabia lui Cercetaş într-o mână şi în cealaltă Horcruxul, care atârna de lanţul rupt.

— De ce naiba nu ţi-ai scos chestia asta înainte să te scufunzi? Întrebă Ron cu răsuflarea întretăiată, în timp ce ridică Horcruxul, care se mişca înainte şi înapoi pe lanţul  scurtat, ca într-o sesiune de hipnoză?

Harry nu putu să răspundă. Căprioara argintie era o nimica toată pe lângă întoarcerea lui Ron - nu îi venea să creadă.

Tremurând de frig, trase mormanul de haine care zăcea încă pe malul apei şi începu să şi le tragă pe el. Harry îmbrăca pulover peste pulover şi continua să se holbeze la Ron, aşteptându-se cumva ca acesta să dispară de fiecare dată când închidea ochii. Dar trebuia să fie real: tocmai se scufundase în iaz şi îi salvase viaţa lui Harry.

— T-tu ai fost? spuse Harry într-un sfârşit, cu dinţii  clănţănind şi cu o voce mai slabă decât de obicei, din cauza  recentei experienţe.

— Păi, da, spuse Ron, părând puţin derutat.

— T-tu ai creat căprioara?

— Poftim? Nu, sigur că nu! Credeam că tu ai creat-o!

— Patronusul meu e un cerb.

— Ah, da. Mi s-a părut mie că arăta altfel. N-avea coarne.

Harry îşi puse punguţa de la Hagrid înapoi la gât, îmbrăcă  ultimul pulover, se aplecă să ridice bagheta Hermionei şi se întoarse iar spre Ron.

— Cum de-ai venit?

Se părea că Ron sperase ca subiectul acesta să fie deschis mai încolo sau deloc.

— Păi, m-am... ştii tu... m-am întors. Dacă... şi-şi drese glasul - Ştii tu... dacă mă mai vrei.

Urmă o pauză, timp în care povestea plecării lui Ron părea să se ridice între ei ca un zid. Totuşi era acolo. Se întorsese. Tocmai îi salvase viaţa lui Harry. Ron se uită în jos, privindu-şi mâinile. Pentru o clipă, păru surprins să vadă obiectele pe care le ţinea.

— A, da, am scos-o, spuse el, deşi nu prea mai era nevoie,  ridicând sabia, să o cerceteze Harry. De-aia ai sărit înăuntru,  nu?

— Da, spuse Harry. Dar nu înţeleg. Cum de-ai ajuns aici?  Cum ne-ai găsit?

— E o poveste lungă, zise Ron. Vă caut de ore întregi, e o pădure mare, nu-i aşa? Şi tocmai mă gândeam că o să  trebuiască să înnoptez sub un copac şi să aştept să se facă dimineaţă, când am văzut căprioara şi pe tine mergând după  ea.

— N-ai mai văzut pe nimeni altcineva?

— Nu, spuse Ron. Mi...

Dar ezită, aruncând o privire spre doi copaci care crescuseră  foarte aproape unul de altul, la câţiva metri depărtare.

— ... mi