s-a părut că am văzut ceva mişcându-se acolo, dar  era în timp ce fugeam spre iaz, pentru că te scufundaseşi şi nu mai ieşeai la suprafaţă, aşa că nu aveam de gând să fac un ocol

şi să... Hei!

Harry fugea deja spre locul pe care îl indicase Ron. Acolo unde se aflau cei doi stejari crescuţi unul lângă altul, între trunchiuri era un spaţiu de doar câţiva centimetri la nivelul  ochiului, un punct ideal din care să vezi, fără să fii văzut. Însă  pământul din jurul rădăcinilor nu era acoperit de zăpadă şi  Harry nu văzu deloc urme de paşi.

Se întoarse unde îl aştepta Ron, ţinând în continuare sabia şi  Horcruxul.

— E ceva acolo? întrebă Ron.

— Nu, spuse Harry.

— Deci cum a ajuns sabia în iaz?

— Trebuie să fi fost pusă acolo de cel care a creat Patronusul. Se uitară amândoi la sabia de argint frumos  decorată, mânerul încrustat cu rubine scânteind uşor în lumina baghetei  Hermionei.

— Crezi că e cea adevărată? întrebă Ron.

— Nu putem afla decât într-un singur fel, nu? zise Harry.

Horcruxul atârna în continuare din mâna lui Ron. Medalionul  zvâcnea uşor. Harry ştia că ceea ce se afla în el vibra pentru a  nu ştiu câta oară. Simţise prezenţa săbiei şi încercase să îl  omoare pe Harry, în loc să îl lase să o ia. Nu era momentul  pentru discuţii lungi, ci trebuia să distrugă medalionul o dată  pentru totdeauna. Harry se uită în jur, ţinând sus bagheta  Hermionei, şi văzu locul: o piatră plată, aşezată la umbra unui  sicomor.

— Vino, spuse el şi îl conduse acolo, dădu la o parte zăpada  de pe piatră şi întinse mâna după Horcrux. Însă când Ron îi  oferi sabia, Harry clătină din cap.

— Nu, tu ar trebui să o faci.

— Eu? spuse Ron, oarecum şocat. De ce?

— Pentru că tu ai scos sabia din iaz. Cred că trebuie să o  faci tu. Nu încerca să fie bun sau generos. La fel de sigur cum  ştiuse că  acea căprioară era una bună, la fel ştia că Ron  trebuia să fie cel care să mânuiască sabia. Dumbledore îl  învăţase totuşi pe Harry câte ceva despre anumite tipuri de magie, despre puterea nebănuită a anumitor acţiuni.

— O să-l deschid, spuse Harry, şi tu o să-l străpungi.

Imediat, bine? Pentru că, indiferent ce va fi acolo, o să se opună. Fragmentul din Cruplud închis în jurnal a încercat să  mă ucidă.

— Cum o să-l deschizi? întrebă Ron.

Părea îngrozit.

— O să-i cer să se deschidă, în reptomită, spuse Harry.

Răspunsul îi veni atât de repede în minte, încât se gândi că  probabil îl ştiuse în sinea lui dintotdeauna. Poate că întâlnirea  recentă cu Nagini fusese cea care îl făcuse să îşi dea seama de aceasta. Se uită la „S"-ul şerpuit, încrustat cu pietre verzi  scânteietoare: era uşor să îl vadă ca pe un şarpe minuscul,  încolăcit pe piatra rece.

— Nu, spuse Ron, nu-l deschide! Vorbesc serios!

— De ce nu? întrebă Harry. Hai să scăpăm de lucrul ăsta  blestemat, de luni de zile...

— Nu pot, Harry, vorbesc serios. Fă-o tu!

— Dar de ce?

— Pentru că are un efect negativ asupra mea! spuse Ron,  îndepărtându-se de medalion şi de piatră. Nu îl pot controla! Nu inventez scuze, Harry, pentru modul în care m-am purtat, dar  pe mine mă afectează mai rău decât pe tine şi pe Hermione, m-a  făcut să gândesc lucruri, lucruri pe care le gândeam oricum,  dar a înrăutăţit totul, nu pot să-ţi explic, şi apoi îl dădeam jos şi  îmi veneam din nou în fire şi după aceea trebuia să port din  nou blestemăţia. Nu pot s-o fac, Harry!

Se dăduse înapoi, târând sabia pe lângă el şi clătinând din cap.

— Ba poţi să o faci, spuse Harry, poţi! Tocmai ai scos sabia,  ştiu că tu trebuie să fii cel care să o folosească. Te rog, scapă  odată de el, Ron.

Faptul că îşi auzi numele păru să îl motiveze. Înghiţi în sec,  apoi, răsuflând greoi în continuare pe nasul său lung, se apropie de piatră.

— Îmi spui tu când, şopti el cu o voce răguşită.

— La trei, zise Harry, uitându-se din nou în jos la medalion  şi mijind ochii, concentrându-se pe litera „S" şi imaginându-şi  că este un şarpe, în vreme ce conţinutul medalionului zvâcnea  ca o insectă captivă.

Lui Harry i-ar fi fost uşor să îi fie milă de el, dacă nu l-ar mai fi usturat încă tăietura din jurul gâtului. -Unu... doi... trei... deschide-te.

Ultimul cuvânt se auzi ca un şuierat, pe un ton  dispreţuitor, iar uşiţele de aur ale medalionului se deschiseră  larg, cu un mic zgomot metalic.

Dincolo de cele două ferestre de sticlă din interior clipeau ochii întunecaţi şi frumoşi ai lui Tom Cruplud, aşa cum  fuseseră înainte să fi devenit roşii şi cu pupilele verticale.

— Străpunge-l, spuse Harry, fixând medalionul pe piatră. 

Ron ridică sabia, cu mâini tremurătoare. Vârful ei atârna  deasupra ochilor care se roteau disperaţi şi Harry ţinu strâns  medalionul, luându-şi inima în dinţi, imaginându-şi deja cum  avea să şiroiască sângele din ferestrele goale.

Apoi, se auzi şuierând o voce din Horcrux.

— Ţi-am văzut inima, şi este a mea.

— Nu-l asculta! spuse Harry tăios. Străpunge-l!

— Ţi-am văzut visurile, Ronald Weasley, şi n-am văzut temerile. Tot ce îţi doreşti este posibil, însă la fel sunt şi  lucrurile de care te temi...

— Străpunge-l! strigă Harry.

Ecoul vocii răsuna în copacii dimprejur, vârful săbiei tremura şi Ron se uită în jos, în ochii lui Cruplud.

— Ai fost mereu cel mai puţin iubit de mama care şi-a dorit

o fiică... eşti cel mai puţin iubit, acum, de fata care îl preferă pe prietenul tău... mereu pe locul doi, mereu în umbra altcuiva...

— Ron, străpunge-l acum! strigă Harry.

Simţea cum îi tremura medalionul în mâini şi se temea de ce avea să urmeze. Ron ridică sabia şi mai sus şi, în momentul  acela, în ochii lui Cruplud apărură scântei roşii. Din cele două  ferestre ale medalionului, din ochi, apărură, ca două sfere  groteşti, capetele lui Harry şi Hermione, distorsionate în mod ciudat. Ron scoase un ţipăt, şocat, şi se dădu înapoi, în timp ce siluetele se înălţară din medalion, întâi piepturile,