apoi talia,  apoi membrele, până când ajunseră să stea în picioare,  alăturaţi asemenea copacilor îngemănaţi, aplecându-se peste Ron şi peste adevăratul Harry, care îşi desprinsese repede mâinile de pe medalion, care începuse să ardă cu flăcări albe.

— Ron! strigă el, dar Cruplud-Harry vorbea acum cu vocea  lui Cap-de-Mort şi Ron se holba, hipnotizat, la chipul lui.

— De ce te-ai mai întors? Ne era mai bine fără tine, eram  mai fericiţi fără tine, ne bucuram că nu mai erai... râdeam de prostia ta, de laşitatea ta, de naivitatea ta...

— Naivitate! repetă Cruplud-Hermione, care era mai  frumoasă şi, în acelaşi timp, mai înspăimântătoare decât  adevărata Hermione.

Se legăna, râzând pe înfundate în faţa lui Ron, care părea îngrozit, dar fascinat, cu sabia atârnând fără sens lângă el.

— Cine s-ar uita la tine, cine s-ar putea uita vreodată la tine,  între tine şi Harry Potter? Ce ai făcut tu, în comparaţie cu Cel  Ales? Cine eşti tu, în comparaţie cu Băiatul Care a  Supravieţuit?

— Ron, străpunge-l, STRĂPUNGE-L! strigă Harry, dar Ron

nu se mişcă.

Avea ochii mari şi Cruplud-Harry şi Cruplud-Hermione se reflectau în ei, cu părul învolburat ca nişte flăcări, cu o lumină  roşie în ochi, vorbind într-un fel de duet malefic.

— Mama ta a mărturisit, rânj i Cruplud-Harry, în timp ce Cruplud- Hermione zâmbi batjocoritor, că m-ar fi preferat pe mine ca fiu şi că m-ar accepta bucuroasă pe mine în locul tău...

— Cine nu l-ar prefera pe el, ce femeie te-ar alege pe tine?  Eşti nimic, nimic, o nimica toată pe lângă el, spuse CrupludHermione batjocoritor şi se întinse ca un şarpe, înfăşurându-se în jurul lui Cruplud-Harry, îmbrăţişându-l strâns; buzele li se întâlniră.

Ron stătea în faţa lor, iar pe chipul lui apăru o expresie de spaimă. Ridică sabia şi mâinile îi tremurau.

— Fă-o, Ron! strigă Harry.

Ron se uită la el şi lui Harry i se păru că îi văzu o scânteiere roşie în ochi. -Ron... ?

Sabia lovi fulgerător: Harry sări într-o parte, se auzi un  zgomot metalic şi un ţipăt groaznic, prelung. Harry se întoarse pe loc, alunecând pe zăpadă, pregătit să se apere cu bagheta.  Dar nu avea cu cine să se lupte. Monstruoasele sosii dispăruseră; nu mai rămăsese decât Ron, stând acolo şi ţinând sabia relaxat, în vreme ce privea în jos, la rămăşiţele medalionului.

Harry se întoarse încet spre el, fără să ştie ce să spună sau ce să facă. Ron răsufla din greu. Nu mai avea ochii deloc roşii,  redeveniseră albaştri şi erau înlăcrimaţi.

Harry se aplecă, prefăcându-se că nu observase, şi ridică  Horcruxul spart. Ron străpunsese ambele ferestre: ochii lui  Cruplud dispăruseră şi mătasea pătată din interiorul medalionului fumega uşor. Ceea ce trăise în Horcrux se evaporase; ultimul lucru pe care-l făcuse fusese să îl tortureze pe Ron. Ron dădu drumul săbiei, care căzu cu zgomot. Se lăsa  in genunchi, cu capul în mâini. Tremura, dar Harry îşi dădu seama ca nu era din cauza frigului. Harry îndesă medalionul  spart în buzunar, îngenunche lângă Ron şi îi puse cu grijă o mână pe umăr. Ron nu i-o dădu la o parte şi Harry o luă ca pe un semn bun.

— După ce ai plecat, spuse el încet, recunoscător că Ron  avea chipul ascuns, a plâns o săptămână întreagă. Poate mai  mult de atât, dar nu a vrut să o văd plângând. Au fost o mulţime de nopţi în care nu am vorbit deloc unul cu altul. Dacă  tu plecaseşi…  Nu putu să încheie; Harry realiză abia acum cu adevărat când Ron se întorsese, cât de mult îi costase plecarea lui.

— Îmi este ca o soră, continuă el. O iubesc ca pe o soră Şi că  şi ea simte acelaşi lucru pentru mine. Mereu a fost aşa. Cred că  ştiai.

Ron nu răspunse, ci îşi întoarse privirea dinspre Harry Şi  se şterse zgomotos cu mâneca la nas. Harry se ridică din nou şi  se duse spre locul unde era rucsacul lui Ron, la câţiva metri  depărtare, prietenul lui îl azvârlise în timp ce fugea spre iaz, să-l  salveze pe Harry de la înec. Îl puse pe umăr şi se întoarse la  Ron, care se ridică cu stângăcie când îl văzu apropiindu-se;

ochii îi erau injectaţi în rest era calm.

— Iartă-mă, spuse el cu o voce groasă. Îmi pare rău că am  plecat. Ştiu că am fost un... un...

Se uită în jur, în întuneric, sperând cumva ca un cuvânt destul  de dur să se năpustească asupra lui şi să pună stăpânire pe el.

— Se poate spune că ţi-ai luat revanşa în noaptea asta. Remarcă Harry. Ai recuperat sabia. Ai omorât Horcruxul. Mi-ai  salvat Viaţa.

— Din ce spui, par mult mai viteaz decât am fost de fapt bolborosi Ron.

— Lucrurile de genul ăsta par tot timpul mai interesante decât au fost de fapt, spuse Harry. De ani întregi tot încerc să-ţi  explic asta.

Făcură câte un pas înainte în acelaşi timp şi se îmbrăţişară,  Harry strângând în mână haina încă udă a lui Ron.

— Şi acum, spuse Harry, când se despărţiră, tot ce avem de făcut este să găsim din nou cortul.

Dar nu fu dificil. Deşi avusese senzaţia că mersese mult prin  pădurea întunecată, urmărind căprioara, drumul de întoarcere păru surprinzător de scurt alături de Ron. Harry abia aştepta să  o trezească pe Hermione şi intră în cort extrem de entuziasmat,  în timp ce Ron rămase puţin în urmă. Acolo era minunat de cald, după frigul din iaz şi din pădure; singura sursă de lumină  erau flăcările albăstrui, care pâlpâiau într-un bol, pe podea.

Hermione dormea dusă, ghemuită sub păturile ei, şi se mişcă abia după ce Harry o strigă de câteva ori.

— Hermione!

Se mişcă, apoi se ridică repede în capul oaselor, dându-şi la o parte părul de pe faţă.

— Ce s-a întâmplat, Harry? Eşti bine?

— E în ordine, totul e bine. Mai mult decât bine. N-am  absolut nimic. A venit cineva.

— Cum adică? Cine?

Îl văzu pe Ron, care stătea acolo cu sabia în mână, iar din haine picurându-i apă pe covorul tocit. Harry se retrase într-un colţ întunecat, dădu jos rucsacul lui Ron şi încercă să se piardă în  fundalul pânzei.

Hermione se dădu jos