din pat şi se duse spre Ron ca o somnambulă, cu ochii aţintiţi asupra chipului lui palid. Se opri  chiar în faţa lui şi întredeschise puţin buzele, privindu-l cu ochii  mari. Ron îi surâse cu stângăcie, cu speranţă şi ridicându-şi un  pic mâinile. Hermione se năpusti spre el şi începu să-l lovească  furioasă cu pumnii, în fiecare părticică unde îl putea nimeri.

-Au... au... lasă-mă-n pace! Ce nai... ? Hermione! Au!

— Ronald Weasley! Eşti un bou!

Îşi sublinie fiecare cuvânt cu o nouă lovitură. Ron se dădu înapoi, ferindu-şi capul, în timp ce Hermione venea spre el.

— Vii înapoi târându-te în patru labe? Ah, unde mi-e  bagheta? Părea să fie în stare să i-o smulgă lui Harry din mâini  şi acesta reacţiona instinctiv.

— Protego!

Scutul invizibil ţâşni între Ron şi Hermione: puterea vrăjii o făcu să cadă pe spate, pe podea. Scuipând fire de păr, Hermione sări din nou în picioare.

— Hermione! spuse Harry. Liniş...

— Nu vreau să mă liniştesc! strigă ea.

Harry nu o mai văzuse niciodată pierzându-şi controlul aşa ca acum, părea să nu mai fie în toate minţile.

— Dă-mi bagheta înapoi! Dă-mi-o înapoi!

— Hermione, te rog să...

— Nu-mi spune tu mie ce să fac, Harry Potter! strigă ea. Să  nu cum- va să îndrăzneşti! Dă-mi-o înapoi în clipa asta! Cât  despre TINE...

Arăta spre Ron cu o privire acuzatoare. Era ca un fel de blestem şi Harry înţelese de ce Ron se dădu înapoi cu câţiva paşi.

— Am fugit după tine! Te-am strigat! Te-am implorat să te întorci!

— Ştiu, spuse Ron. Hermione, iartă-mă, chiar îmi...

— Vai, îţi pare rău!

Începu să râdă strident, ca o nebună. Ron se uita la Harry,  implorându-i ajutorul, dar Harry nu putu decât să se strâmbe,  dându-i de înţeles că nu avea ce face.

— Te întorci după săptămâni întregi şi crezi că o să fie totul  în ordine dacă spui că îţi pare rău?!

— Păi, ce altceva pot să spun? strigă Ron şi Harry se bucură  că Ron se apăra.

— Ah, păi nu ştiu! strigă Hermione plină de sarcasm.

Stoarce-ţi creierii, Ron, n-ar trebui să-ţi ia mai mult de două  secunde!

— Hermione, interveni Harry, considerând că aceasta fusese o lovitură sub centură, tocmai mi-a salvat...

— Nu îmi pasă! strigă ea. Nu îmi pasă ce a făcut! Săptămâni  la rând, am fi putut să murim amândoi şi el să nu fi ştiut nimic!

— Ştiam că n-aţi murit! strigă Ron, acoperind vocea  Hermionei pentru prima dată şi apropiindu-se cât putea de mult de Vraja Scut dintre ei. Despre Harry se scrie tot timpul în  Profet şi se vorbeşte despre el la radio, vă caută peste tot, toate zvonurile şi poveştile nebuneşti, eram sigur că aş fi aflat imediat dacă aţi fi murit, nu ştiţi cum a fost...

— Cum ţi-a fost ţie?

Vocea Hermionei devenise atât de ascuţită, încât, în curând, nu mai aveau să o audă decât liliecii; din fericire însă, ajunsese la  un nivel de indignare care o redusese pentru moment la tăcere şi Ron profită de ocazie.

— Am vrut să mă întorc în secunda în care am Dispărut, dar  am nimerit direct într-o gaşcă de Recuperatori, Hermione, şi nam mai putut să fac nimic!

— O gaşcă de ce? întrebă Harry, în timp ce Hermione se aruncă pe un scaun cu mâinile şi picioarele încrucişate atât de strâns, încât părea probabil să rămână aşa câţiva ani la rând.

— Recuperatori, spuse Ron. Sunt peste tot, nişte găşti care încearcă să câştige nişte galbeni capturând vrăjitori cu părinţi  încuiaţi şi trădători de sânge. Ministerul oferă o recompensă  pentru fiecare om prins. Eram singur şi păream a fi elev, s-au entuziasmat foarte tare, au crezut că mă ascundeam pentru că  aveam părinţi încuiaţi. A trebuit să vorbesc repede, ca să nu mă  târască la minister.

— Ce le-ai zis?

— Le-am spus că sunt Stan Shunpike, prima persoană care mi-a trecut prin minte.

— Şi te-au crezut?

— Erau cam proşti. Unul dintre ei era în mod sigur pe jumătate trol, duhnea într-un hal...

Ron îi aruncă o privire Hermionei, fiind limpede că spera să se mai liniştească după acea încercare de glumă, dar expresia ei  rămase intransigentă, iar mâinile şi picioarele îi păreau înnodate.

— Oricum, s-au certat între ei, ca să decidă dacă eram sau nu Stan. Sincer să fiu, a fost cam jalnic, dar ei erau cinci şi eu eram singur şi îmi luaseră şi bagheta. Apoi, doi dintre ei s-au încăierat şi, cât nu erau atenţi ceilalţi, am reuşit să îi dau un  pumn în burtă celui care mă ţinea şi i-am luat bagheta, l-am  dezarmat şi am Dispărut. N-am făcut-o bine, m-am Secţionat din nou - Ron le arătă mâna dreaptă, îi lipseau două unghii, dar  Hermione ridică din sprâncene cu răceală  - şi am ajuns la  kilometri depărtare de unde eraţi voi. Până să mă întorc pe malul pe care fuseserăm... voi plecaserăţi deja.

— Vai, ce poveste fascinantă, spuse Hermione pe tonul  superior pe care îl adopta când voia să rănească pe cineva.  Trebuie să fi fost de-a dreptul îngrozit. Între timp, noi am mers  la Peştera lui Godric şi, ia să ne gândim ce s-a întâmplat acolo,  Harry... Ah, da, a apărut şarpele Ştim-Noi-Cui, a fost cât pe ce să ne omoare pe amândoi şi după aia a venit chiar Cap-de-Mort,  la o secundă după ce am reuşit să fugim.

— Poftim? spuse Ron, uitându-se cu gura căscată la ea şi la  Harry, dar Hermione îl ignoră.

— Harry, imaginează-ţi cum ar fi să pierzi nişte unghii! Zău că prin ce am trecut noi pare nimic pe lângă asta, nu-i aşa?

— Hermione, spuse Harry încet, Ron tocmai mi-a salvat  viaţa. Hermione păru să nu îl fi auzit.

— Totuşi, un singur lucru vreau să ştiu, spuse ea, fixându-şi  privirea asupra unui punct aflat la jumătate de metru deasupra  capului lui Ron. Cum ai reuşit de fapt să ne găseşti astă-seară?  E important. Odată ce vom şti cum, vom putea să ne asigurăm  că n-o să mai fim vizitaţi de alţi oameni pe care nu vrem să-i  vedem. Ron se uită urât la ea, apoi scoase un obiect mic şi  argintiu din buzunarul de la blugi.

—