Hermione trebui să se uite la Ron, pentru a vedea ce le arăta.

— Cu Deluminatorul? întrebă ea atât de surprinsă, încât uită să pară rece şi neîndurătoare.

— Face mai mult decât să aprindă şi să stingă luminile,  spuse Ron. Nu ştiu cum funcţionează sau de ce s-a întâmplat atunci şi nu altă dată, pentru că am vrut să mă întorc de când am plecat. Dar ascultam la radio, foarte devreme în dimineaţa  de Crăciun, şi te-am auzit... pe tine. Se uita la Hermione.

— M-ai auzit la radio? întrebă ea, nevenindu-i să creadă.

— Nu, te-am auzit din buzunar. Vocea ta - şi ridică din nou Deluminatorul - se auzea din ăsta.

— Şi ce anume spuneam? întrebă Hermione, pe un ton la  hotarul dintre scepticism şi curiozitate.

— Numele meu. „Ron". Şi ai spus ceva... despre o baghetă... Hermione se făcu roşie ca focul. Harry îşi aminti: aceea fusese prima dată când pronunţaseră numele lui Ron cu voce tare din  ziua în care plecase. Hermione îl menţionase când vorbise despre repararea baghetei lui Harry.

— Aşa că l-am scos, continuă Ron, privind Deluminatorul, şi arăta la fel, nu era nimic schimbat, dar eram sigur că auzisem.  Şi l-am aprins. Lumina s-a stins la mine în cameră, dar a  apărut o altă lumină, exact în dreptul ferestrei.

Ron ridică mâna goală şi arătă în faţa lui, uitându-se fix la ceva ce Harry şi Hermione nu puteau să vadă.

— Era o sferă luminoasă, pulsa şi era albăstruie, ca lumina  aia din jurul Portalelor, ştiţi?

— Da, răspunseră Harry şi Hermione automat, într-un glas.

— Ştiam că voi eraţi, zise Ron. Mi-am strâns lucrurile, le-am împachetat, apoi mi-am pus rucsacul în spate şi am ieşit în  grădină. Mingiuţa de lumină plutea acolo, aşteptându-mă, şi  când am ieşit, s-a mişcat puţin mai încolo şi am mers după ea,  până după magazie, şi apoi... a intrat în mine.

— Poftim? spuse Harry, sigur că nu auzise bine.

— A plutit cumva înspre mine, zise Ron, indicând mişcarea  cu arătătorul de la mâna liberă, chiar spre piept, şi apoi a  intrat, pur şi simplu. Aici - atinse un punct aproape de inimă am simţit-o, era fierbinte. Şi după ce a intrat în mine, am ştiut  ce trebuia să fac, am ştiut că avea să mă ducă acolo unde voiam  să ajung. Aşa că am Dispărut şi m-am trezit pe un deal. Era  zăpadă peste tot...

— Am fost acolo, zise Harry. Am petrecut două nopţi acolo şi, în a doua, tot mi s-a părut că auzeam pe cineva strigând şi  mişcându-se prin întuneric!

— Da, păi eu trebuie să fi fost, spuse Ron. În orice caz, vă  funcţionează vrăjile protectoare, pentru că nu v-am putut vedea  sau auzi. Dar eram sigur că eraţi prin apropiere, aşa că, până la  urmă, mi-am desfăcut sacul de dormit şi am aşteptat să apară  unul dintre voi. M-am gândit că o să apăreţi după ce veţi  împacheta cortul.

— Păi nu, zise Hermione. In ultimul timp, am Dispărut sub Pelerina Invizibilă, ca o măsură de siguranţă în plus. Şi am  plecat foarte devre- me, pentru că, aşa cum a spus şi Harry,  auziserăm pe cineva prin jur.

— Da, eu am rămas toată ziua pe dealul acela, spuse Ron, 

sperând în continuare că o să apăreţi. Dar când a început să se întunece, am ştiut că trebuia să vă fi ratat, aşa că am aprins  din nou Deluminatorul, a ieşit lumina albăstruie şi apoi a intrat  în mine şi am Dispărut şi am ajuns aici, în pădurea asta. Tot nu  vă puteam vedea, aşa că singurul lucru pe care puteam să-l fac  era să sper ca până la urmă să se arate vreunul dintre voi  şi a apărut Harry. Mă rog, mai întâi am văzut căprioara,  bineînţeles.

— Ce ai văzut? întrebă Hermione pe un ton tăios.

Îi explicară ce se întâmplase şi, pe măsură ce se desfăşură  povestea despre căprioara argintie şi sabia din iaz, Hermione se încrunta, uitându-se când la unul, când la altul, concentrânduse atât de intens, încât renunţă să-şi mai ţină mâinile şi  picioarele legate.

— Dar trebuie să fi fost un Patronus! spuse ea. Nu aţi văzut cine l-a aruncat? N-aţi văzut pe nimeni? Şi te-a dus la sabie!  Incredibil! Şi atunci ce s-a întâmplat?

Ron îi povesti cum îl urmărise pe Harry sărind în iaz şi cum îl  aşteptase să iasă la suprafaţă, cum îşi dăduse seama că ceva  nu era în regulă, cum se scufundase şi îl salvase pe Harry, iar apoi se întorsese după sabie. Ajunse la momentul deschiderii  medalionului, apoi ezită şi Harry interveni.

— Şi Ron l-a străpuns cu sabia.

— Şi... a dispărut? Pur şi simplu? şopti ea.

— Păi, a... a ţipat, spuse Harry, aruncându-i o privire lui

Ron. Poftim.

Îi aruncă medalionul în poală. Hermione îl luă cu grijă şi  examină ferestrele străpunse.

Hotărând că nu era niciun pericol, Harry ridică Vraja Scut,  fluturând bagheta Hermionei, şi se întoarse spre Ron.

— Ai zis cumva că ai scăpat de Recuperatori cu o baghetă în  plus?

— Cum? zise Ron, care o urmărea pe Hermione cercetând medalionul. A, da.

Deschise o cataramă de la ghiozdan şi scoase dintr-un buzunar  o baghetă scurtă şi închisă la culoare. Poftim. M-am gândit că e bine să fie una de rezervă.

— Ai avut dreptate, spuse Harry, întinzând mâna. A mea s-a  rupt.

— Glumeşti? zise Ron, dar, în clipa aceea, Hermione se ridică în picioare şi Ron păru din nou neliniştit.

Hermione puse Horcruxul distrus în gentuţa cu perluţe, apoi se urcă la loc în pat şi se culcă, fără să spună nici un cuvânt. Ron

îi dădu bagheta nouă lui Harry.

— Cred că nu puteam să ne aşteptăm să fie mai bine de atât, bolborosi Harry.

— Da, zise Ron. Putea să fie mult mai rău. Mai ţii minte păsările alea pe care le-a asmuţit asupra mea?

— Încă nu am renunţat complet la ideea asta, se auzi vocea  înăbuşită a Hermionei de sub pături, dar Harry îl văzu pe Ron  zâmbind abia perceptibil în timp ce îşi scotea pijamaua maro din rucsac.

Capitolul XX

Xenophilius Lovegood

Harry nu se aşteptase ca furia Hermionei să se risipească  peste noapte, aşa că