Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
– Liesel Meminger.
– Vii să-i citeşti mamei mele?
Rosa sosi în spatele ei în acel moment, iar Liesel îi putu simţi şocul.
– Michael? întrebă ea. Tu eşti? Michael Holtzapfel încuviinţă.
– Guten Tag, Frau Hubermann, a trecut mult timp.
– Arăţi atât de…
– Bătrân?
Rosa încă era stupefiată, dar se controlă.
– Ai vrea să intri? Văd că ai cunoscut-o pe fata mea adoptivă…
Vocea i se stinse când observă mâna însângerată.
– Fratele meu e mort, zise Michael Holtzapfel şi nici dacă ar fi lovit-o cu pumnul utilizabil rezultatul n-ar fi fost atât de puternic.
Pentru că Rosa se clătină. Cu siguranţă, războiul însemna a muri, dar mereu se cutremura pământul sub picioarele cuiva atunci când era vorba despre cineva care trăise şi respirase în apropiere. Rosa îi văzuse crescând pe ambii băieţi Holtzapfel.
Tânărul îmbătrânit găsi cumva o modalitate de a povesti ce se întâmplase fără să-şi piardă cumpătul.
– Eram într-una dintre clădirile pe care le foloseam ca spital când l-au adus. S-a întâmplat cu o săptămână înainte să mă întorc acasă. Am petrecut trei zile din acea săptămână cu el înainte să moară…
– Îmi pare rău.
Cuvintele nu păreau să vină din gura Rosei. Altcineva era persoana care stătea în spatele lui Liesel Meminger în acea seară, dar ea nu îndrăzni să se uite.
– Te rog, o opri Michael. Nu mai spune nimic. Pot să o duc pe fată să citească? Mă îndoiesc că mama o s-o audă, dar a zis să vină.
– Da, du-o.
Ajunseseră la jumătatea drumului când Michael Holtzapfel îşi aduse aminte de sine şi s-a întors.
– Rosa?
Urmă un moment de aşteptare până când mama deschise din nou uşa.
– Am auzit că fiul dumitale a fost acolo. În Rusia. Am dat peste altcineva din Molching şi ei mi-au zis. Dar sunt sigur că ştiai asta deja.
Rosa încercă să-l reţină. Se grăbi să iasă şi îl înşfăcă de mânecă.
– Nu. A plecat într-o zi şi nu s-a mai întors. Am încercat să-l găsim, dar, de atunci, atât de multe s-au întâmplat, încât…
Michael Holtzapfel era hotărât să scape. Ultimul lucru pe care voia să-l audă era o altă o poveste lacrimogenă. Eliberându-se, zise:
– După câte ştiu eu, este încă în viaţă.
I se alătură lui Liesel la poartă, dar fata nu se îndreptă spre uşa vecină. Privi chipul Rosei. Se lumina şi se ofilea simultan.
– Mama?
Rosa ridică mâna.
– Du-te.
Liesel aşteptă.
– Du-te!
Când îl ajunse din urmă, soldatul reîntors acasă încercă să discute cu ea. Probabil că regreta greşeala făcută cu Rosa şi încercă să o îngroape sub alte cuvinte. Ridicându-şi mâna bandajată, spuse:
– Tot nu pot să o fac să nu mai sângereze.
Liesel fu de fapt bucuroasă să intre în bucătăria lui Frau Holtzapfel. Era cu atât mai bine cu cât mai repede începea să citească.
Şuvoaie de sârmă udă curgeau pe faţa lui Frau Holtzapfel.
Fiul ei era mort.
Dar asta era numai jumătate din poveste.
Nu va şti niciodată cum s-a întâmplat în realitate, însă vă pot spune cu certitudine că unul dintre noi, cei de aici, ştie. Eu par să ştiu mereu ce s-a întâmplat când este vorba despre zăpadă, arme şi diversele confuzii din limbajul omenesc.
Când îmi imaginez bucătăria lui Frau Holtzapfel din cuvintele hoţului de cărţi, nu văd cuptorul sau lingurile de lemn, sau pompa de apă, sau nimic de acest gen. Cel puţin, nu la început. Ceea ce văd este iarna rusească şi zăpada căzând din tavan, şi soarta celui de-al doilea fiu al lui Frau Holtzapfel.
Numele lui era Robert şi ceea ce s-a întâmplat cu el a fost:
O MICĂ ISTORIE DE RĂZBOI Picioarele i-au fost sfărâmate de la tibie de o explozie şi a murit în timp ce fratele lui îl privea într-un spital rece şi care duhnea.
A fost în Rusia, în 5 ianuarie 1943, doar o altă zi geroasă. Afară, prin oraş şi zăpadă, erau peste tot numai ruşi şi nemţi morţi. Cei rămaşi trăgeau în paginile albe din faţa lor. Se împleteau trei limbi. Rusa, gloanţele şi germana.
În vreme ce îmi croiam drum printre sufletele căzute, unul dintre bărbaţi spunea: „Mă mănâncă stomacul.” O zise de mai multe ori. În pofida şocului, s-a târât înainte, spre o siluetă întunecată, desfigurată, care zăcea sângerând pe pământ. Când soldatul cu stomacul sfârtecat ajunse lângă trupul prăbuşit, văzu că era Robert Holtzapfel. Mâinile lui erau îmbibate de sânge şi aduna zăpadă pe glezne, unde picioarele îi fuseseră retezate de ultima explozie. Erau mâini fierbinţi şi un ţipăt roşu.
Aburi se ridicau din pământ. Priveliştea şi mirosul zăpezii în descompunere.
– Sunt eu, îi zise soldatul. Pieter.
Se târî câţiva centimetri mai aproape.
– Pieter? întrebă Robert cu un glas pierit.
Trebuie să mă fi simţit prin apropiere.
A doua oară.
– Pieter?
Dintr-un motiv oarecare, muribunzii mereu pun întrebări la care ştiu răspunsul. Poate că o fac ca să moară având dreptate.
Dintr-odată, vocile sunară la fel.
Robert Holtzapfel se prăbuşi spre dreapta, în ţărâna rece şi aburindă.
Sunt sigură că se aştepta să mă întâlnească exact atunci şi acolo.
Nu a fost aşa.
Din păcate pentru tânărul neamţ, nu l-am luat în acea după-amiază. Am făcut un pas pe deasupra lui, cu celelalte suflete amărâte în braţe, şi m-am îndreptat înapoi spre ruşi.
Înainte şi înapoi, am tot umblat.
Bărbaţi dezmembraţi.
Nu a fost o excursie la schi, pot să vă asigur.
După cum i-a spus Michael mamei sale, au fost trei zile foarte lungi până când, în final, am venit după soldatul care şi-a lăsat picioarele la Stalingrad. Am apărut, fiind mai mult decât invitată la spitalul temporar, dar am bătut în retragere din cauza mirosului.
Un bărbat cu mâna bandajată îi spunea soldatului mut, cu faţa şocată că va supravieţui.
– O să mergi în curând acasă, îl asigură el.
„Da, acasă, m-am gândit. De-a binelea.”
– O să te aştept, continuă el. Urma să mă întorc înapoi la sfârşitul săptămânii, dar o să te aştept.
La mijlocul următoarei propoziţii a fratelui său, am ridicat sufletul lui Robert Holtzapfel.
De obicei, trebuie să fac eforturi, să mă uit prin tavan când sunt înăuntru, dar am avut noroc în acea clădire. O mică porţiune din acoperiş fusese distrusă şi puteam vedea drept în sus. La un metru depărtare, Michael Holtzapfel încă vorbea. Am