încercat să-l ignor, privind gaura de deasupra. Cerul era alb, dar se schimba rapid. Ca întotdeauna, devenea un enorm cearşaf stropit cu vopsea. Sânge se strecura picurând şi, pe alocuri, norii erau murdari, ca nişte urme de paşi în zăpada care se topea.

„Urme de paşi?” întrebaţi voi.

Ei bine, mă întreb ale cui ar putea fi.

 

În bucătăria lui Frau Holtzapfel, Liesel citea. Neauzite, paginile erau întoarse şi, pentru mine, după ce peisajul rusesc păleşte în faţa ochilor, zăpada refuză a conteni să se cearnă din tavan. Ceainicul este acoperit, la fel şi masa. Oamenii, de asemenea, poartă moviliţe de zăpadă pe capete şi pe umeri.

Fratele tremură.

Femeia plânge.

Iar fata continuă să citească, dar din acest motiv se află acolo şi se bucură să fie utilă la ceva după consecinţele dezastruoase ale zăpezilor de la Stalingrad.

Fratele fără vârstă

Liesel Meminger mai avea câteva săptămâni până să împlinească paisprezece ani.

Papa al ei încă era plecat.

Mai încheiase trei şedinţe de lectură cu femeia devastată.

În multe nopţi, o privi pe Rosa stând cu acordeonul în braţe şi rugându-se cu bărbia sprijinită de burduf.

„Acum, se gândea ea, este momentul.” De obicei, furatul era activitatea care o înveselea, dar, în această zi, era timpul să dea ceva înapoi.

Băgă o mână sub pat şi scoase farfuria. Pe cât de repede putu, o spălă în bucătărie şi ieşi din casă. Era plăcut să se plimbe prin Molching. Aerul era tăios şi categoric ca Watschen-ul unei profesoare sau călugăriţe sadice. Pantofii ei făceau singurul sunet de pe strada München.

 

În timp ce traversa râul, un zvon de soare se iţi din spatele norilor.

Pe Grande Strasse numărul 8, urcă scările, lăsă farfuria lângă uşă şi bătu. Până când uşa fu deschisă, fata era după colţ. Liesel nu se uită îndărăt, dar ştia că, dacă s-ar fi uitat, l-ar fi zărit pe fratele ei la baza treptelor din nou, cu genunchiul complet vindecat. Chiar i-ar fi auzit vocea.

„Aşa e mai bine, Liesel.”

 

Înţelese cu mare tristeţe că fratele ei va avea întotdeauna şase ani, dar, gândindu-se la asta, făcu un efort să zâmbească.

Rămase deasupra râului Amper, pe pod, unde papa obişnuia să stea şi să se aplece peste balustradă.

Zâmbi şi tot zâmbi, apoi, când totul deveni clar, se duse acasă, iar fratele ei nu i se mai furişă niciodată în somn. Îi era dor de el adesea, dar nu îi va fi niciodată dor de ochii pe moarte aţintiţi spre podeaua trenului sau de sunetul tusei care l-a ucis.

 

Hoţul de cărţi stătea în pat în acea noapte, iar băiatul veni doar înainte ca ea să închidă ochii. El era doar un membru al distribuţiei, pentru că Liesel a fost mereu vizitată în acea cameră. Papa stătea în picioare şi îi spunea că este pe jumătate femeie. În colţ, Max scria Scuturătoarea de cuvinte. Dezbrăcat, Rudy se afla lângă uşă. Din când în când, mama ei stătea pe un peron alături de pat. Şi departe, în camera care se întindea ca un pod spre un oraş fără nume, fratele ei Werner se juca în zăpada din cimitir.

Din hol, ca un metronom al viziunilor ei, Rosa sforăia şi Liesel stătea trează, înconjurată de fantasme, dar amintindu-şi un citat din cea mai recentă carte a ei.

ULTIMUL STRĂIN, PAGINA 38 „Erau oameni peste tot pe strada din oraş, dar străinul nu ar fi putut fi mai singur nici dacă strada ar fi fost goală.”

La venirea dimineţii, viziunile dispărură şi acum ea putea auzi recitalul domol de cuvinte din camera de zi. Rosa stătea cu acordeonul în braţe, rugându-se.

– Lasă-i pe toţi să vină acasă în viaţă, repeta ea. Te rog, Doamne, Te rog! Pe toţi.

Chiar şi ridurile din jurul ochilor ei îşi uneau mâinile.

Acordeonul trebuie să-i fi provocat durere, dar ea rămase în aceeaşi poziţie.

Rosa nu-i va spune niciodată lui Hans despre aceste momente, dar Liesel credea că acele rugăciuni trebuie să-l fi ajutat pe papa să supravieţuiască accidentului din Essen al celor din LSE. Dacă nu au ajutat, cu siguranţă, nici nu aveau cum să pricinuiască vreun rău.

Accidentul

Era o după-amiază surprinzător de senină şi bărbaţii se urcau în camion. Hans Hubermann tocmai se aşezase pe locul său. Reinhold Zucker stătea în picioare lângă el.

– Mişcă! zise el.

– Bitte? Poftim?

Zucker era încovoiat sub plafonul vehiculului.

– Am zis să te mişti, Arschloch. Jungla de păr unsuros îi cădea pe frunte în câlţi. Fac schimb de locuri cu tine.

Hans era nedumerit. Locul din spate era probabil cel mai inconfortabil dintre toate. Acolo era cel mai puternic curent şi cel mai frig.

– De ce?

– Contează? Zucker îşi pierdea răbdarea. Poate că vreau să mă dau jos primul ca să mă duc la budă.

Hans îşi dădu repede seama că restul unităţii deja urmărea conflictul demn de milă dintre doi oameni aşa-zis maturi. Nu voia să piardă, dar nici nu voia să fie slab. În plus, tocmai terminaseră o tură obositoare şi nu avea energia să continue disputa. Adus de spate, se îndreptă spre locul vacant din mijlocul camionului.

– De ce ai cedat în faţa acelui Scheisskopf? întrebă bărbatul de lângă el.

Hans aprinse un chibrit şi îi propuse să împartă o ţigară.

– Curentul din spate îmi trece chiar prin urechi.

 

Camionul verde-oliv era în drum spre tabără, poate la şaisprezece kilometri distanţă. Brunnenweg tocmai spunea un banc despre o chelneriţă franţuzoaică atunci când roata din dreapta-faţă plesni, iar şoferul pierdu controlul volanului. Vehiculul se rostogoli de mai multe ori, iar bărbaţii înjurară în timp ce erau aruncaţi prin aer, prin lumină, mizerii şi tutun. Afară, cerul albastru devenea când tavan, când podea în vreme ce ei încercau să se agaţe de ceva.

După ce camionul se opri, erau toţi îngrămădiţi pe partea dreaptă a vehiculului, cu feţele înţepenite în uniforma murdară de lângă ei. Se întrebară unul pe altul dacă sunt teferi, până când Eddie Alma începu să ţipe.

– Luaţi-l de pe mine pe nenorocitul ăsta! zise el de trei ori, rapid.

Se holba la ochii nemişcaţi ai lui Reinhold Zucker.