mai uite la mine, cu pleoapele plecate și foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea îți aduce frunzele de dud, te ia în mînă grijulie, curăță sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar și numai dintr-atît, fiindcă fără curățenie această simpatică gînganie ar muri) și îți pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care să te poți retrage să-ți depeni firul. Nu cărțile sînt frunza de dud, cărțile nu-ți hrănesc decît spiritul, frunza de dud rămîne s-o obții. Ei, cum s-o obții? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta pînă la ultimele consecințe, e societatea, sînt ceilalți… Ei pot decide că mătasea din gogoși e un lux, și, ca orice lux, e costisitor, dacă nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învățîndu-i pe copii abecedarul. Încearcă! În acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l cîștigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul? Ce-ți va spune conștiința ta nescindată? Întîi ai să descoperi că e scindată, și anume între obiectiv și subiectiv, și al doilea, vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ți spun mai multe, fiindcă nici eu nu știu. Dar nu uita că știu totuși ceva… Într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ți dau să citești un studiu al meu din care o să înțelegi mai bine ce gîndesc… În timp ce, dacă vei rămîne la universitate… De ce te sperii tu așa de universitate?… Să-ți spun o anecdotă…”

Tresării. Deși ne cunoșteam de puțină vreme, observasem că spre sfîrșitul unei întîlniri Ion Micu încheia totdeauna cu anecdote, uneori chiar lăsînd o discuție suspendată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă complexa; să zic că nu înțelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l înțelegeam eu, că discuția mă depășea. „Povestește, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă așa sîntem noi românii, chiar și ardelenii, nu suportăm multă vreme tensiunea unei discuții și o dăm pe anecdote.” El rîse: „Căz doară nu e o anecdotă fără aplicățiune, ai să vezi că musai vom putea extrage din ea un înțeles practic pentru discuția noastră!” Da, acum se exprima ca Marius Chicoș Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor.

Atacă flămînd le génie du christianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriașă de carne sîngerîndă, doar perpelită puțin pe deasupra, chateaubriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greață, și printre înghițituri îmi povesti anecdota. Îi plăcea mîncarea, era chiar gras pentru vîrsta pe care o avea, și privirea lui căpătă, înfulecînd, o fixitate de înfometat. Mînca fără pîine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul își combină hrana, în timp ce o felină sau un cîine era la o distanță de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a înghiți, să zicem, cînd din una cînd din alta. Numai rața ajunsese pe undeva pe-aproape, fiindcă își vîra ciocul cînd în mîncare, cînd în apă…

„Ițic primește ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier… Și îl apucă groaza și fuga la rabi… Aoleo, rabi, ce mă fac, o să mor… De ce, Ițic? Am primit ordin să plec pe front… (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea mareșalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. Îl am. Dă să-l văd și eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenție, pe urmă îi spune: „Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat așa? Sînt mai multe posibilități… Să te trimită pe front, dar să rămîi și în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie și de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la muniții… Dar hai să zicem că te trimite pe front. Și aici sînt mai multe posibilități… Să te bage chiar pe linia întîia, dar să te țină și ceva mai în spate. Ostașul cînd luptă n-are și el nevoie de mîncare, de apă, de îmbrăcăminte? Cine gătește, cine le aduce marmitele cu ciorbă? Cine le ține socoteala cîți mor, cîți trăiesc? Dar hai să zicem că te vîră chiar pe linia întîia. Și aici sînt mai multe posibilități, ori mori, ori scapi… Cine îți spune ție că n-o să scapi? Dar hai să zicem că nu scapi… Și aici sînt două posibilități, i-a mai spus rabi foarte hotărît. Poți să mori sfîrtecat de o bombă, sau poți să mori de un glonte și să fii îngropat frumos de camarazi cu sapa și lopata… Așa că du-te liniștit, nu mai fi așa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie…”

Fiindcă nu rîdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul înjumătățit și rîse el de astă dată cu gura pînă la urechi, cum nu-l mai auzisem, și se făcu roșu, apoi liliachiu… Era mai degrabă efectul excitației cărnii roșii pe care o trimisese în stomac decît al retrăirii anecdotei pe care o povestise. „Așa și tu cu universitatea, reluă apoi liniștit. De ce să pleci? Pînă acum nu s-a întîmplat nimic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întîmplat și o să se întîmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sînt mai multe posibilități…” „Da, zisei, și una finală pe care rabi n-a ignorat-o!” El rîse din nou, mai puțin excitat, dar mai îndelung, ca și cînd ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă aștepta și pe mine printre atîtea posibilități. Ce-o fi fost de rîs aici?!

Plătirăm și plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărți, cîțiva pași împreună. Tăceam, dar el mă ținea afectuos de braț. Gîndește-te, parcă îmi spuneau pașii lui care nu se grăbeau și strîngerea de braț prietenească, apoi îmi spuse și prin cuvinte același lucru, adăugînd: „Facultatea de a