Marin Sorescu citește gratis romane de dragoste .pdf 📖

MARIN SORESCU

TREI DINŢI DIN FAŢĂ

Motto:

„Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său vin la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi: trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate corpul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înţelepciunea „

PLATON

UNEORI i se părea că nu mai ştie să gândească. A uitat. A uitat mecanismul. Cum se întâmplă cu cei care paralizează: nu mai ţin minte cum, în ce fel, pe ce bază s-au mişcat până adineauri. Sau celor care le piere glasul dintr-odată. Realitatea i se prezenta fără continuitate, iar el stătea în faţa ei holbat, cu acea expresie tâmpă a omului care primeşte o lovitură puternică în plex şi zice: ha! Ori poate să exclame: ha! fără nicio lovitură. Cazul lui. Ceea ce era mai periculos era că faţa îi exprima totuşi, în astfel de momente, inteligenţă (nu chiar atâta cât ar fi fost el dispus să vadă în oglindă), cu atât mai expresivă, cu cât el era mai static în gândire. Stătut în gândire. Inteligenţă statică. De aceea, trebuie să mă feresc de cei care par. Dau cu parul, cu părerea. Capul îi era înceţoşat, trupul greu şi mofluz, respira parcă anevoie, ca şi când ar fi fost scufundat într-un lichid. Într-un lichid de apă… ha, ha! Om-amfibie, pus să respire prin mocirlă, de probă, şi neputând trece proba. Îi vâjâiau tâmplele. Parcă era o muscă înăuntru – o muscă acolo, care tot bâjbâia, când era linişte, de se auzea musca. Dormea, slavă domnului, mult şi prost. Slavă domnului, n-are niciun sens, dar aşa e. Din cauză că somnul îi era neodihnitor, trebuia să şi-l prelungească, să-l umple cu ceva, cu o somnolenţă măcar. Îşi completa somnul c-o moţăială cotidiană, aşa cum pe vremea liceului, când mâncarea de la internat era atât de proastă, şi-o mai înnădea c-un covrig şi un iaurt în piaţă, în picioare. Această completare de odihnă o făcea tot în picioare, mozolind, morfolind un rest de căscat. Noaptea, visa urât. Cum aţipea, începea coşmarul. Coşmarele, că se ţineau lanţ. Trecea dintr-un vis într-altul, ca printr-un labirint de sticlă, cu ţevi de dimensiuni diferite, şi el, o bulă de aer, uite-aşa circula de colo-colo, iar unde ţeava se îngusta prea mult se oprea şi se căznea s-o ia din loc. Să treacă dincolo. DINCOLO. Acolo, alt coşmar. Ţevi întortocheate de sticlă – de calitate proastă –, gâtuite pe ici pe colo. Aşa se strecura el toată noaptea, ca mercurul dintr-un termometru, pus la subsuoară unuia, care când se răceşte de moarte, când are febră mare şi aiurează. Aşa încerca apoi să-şi reprezinte plastic – Era plastician – peripeţiile intime.

Bineînţeles, nu-şi mai amintea a doua zi nimic. Adormea exact cât să uite ce-a visat, ce-a fost capabil să viseze, el cu capul său greu, ca o buturugă. Ba ceva tot îi mai aburea câteodată amintirea, dar vag, vag de tot. Puţin totuşi – ciudat –, suficient ca să-i sperie şi să-i pună pe gânduri. Odată se făcea că… dormea şi numai ce aude zgomot, hărmălaie mare afară. Iese şi zăreşte venind val-vârtej de pe coasta din deal – era parcă în sat – turme de vite speriate, boi împungându-se, tauri trecând unii peste alţii, şi valuri-valuri de oameni, care îl iau şi pe el. Când se mai îndepărtează de casă, vede în atmosfera aceea de groază, care se înceţoşa, nu ştiu de ce, ce să vadă? Lava. Se revărsa, încinsă şi numai aburi, cu un fâşâit uşor, de mătase aruncată pe umeri… brr! şi… cafenie, ca o cocă de zaţ… da, era lavă, izbucnise vulcanul, nu ştiu al câtelea vulcan… A trăit teroarea sfârşitului lumii… De-a valma cu vitele, care simţiseră primele, răgeau, câinii lătrau, urlau… Şi-odată şi-a amintit că Ea rămăsese acasă. Dă să se-ntoarcă. Mă duc s-o iau, zice, am lăsat-o dormind, am plecat de lângă dânsa, cum de n-am trezit-o? Dar cum să te-ntorci? E împins de lume înainte. Acolo o să fie fiecare cu ai lui, i-a spus cineva, n-o să fie nimeni singur. Fiecare, cu tatăl, cu mama… Bine, dar tatăl meu nu mai trăieşte, i-a dat prin gând, ce vorbă e asta? Mă duc înapoi s-o trezesc pe Olga. Şi se tot chinuia să-şi facă loc, era împins tot înainte şi lava… o simţea acum încingându-i călcâiele. A dat să strige, să ţipe că-i sfârâie călcâiele… dar gura i se încleştase din cauza lavei care se răcea… Atunci l-a trezit ea. „Ce gemi aşa?” A fost ca o înviere… Multă vreme, nu se putuse acomoda cu viaţa, parcă se obişnuise aşa… Şi Olga îi spune râzând: „M-ai trezit şi pe mine, cum te zvârcoleai. Îţi dau orice, dacă ghiceşti ce visam.” Şi fără să mai aştepte răspunsul: „Am visat că te înmormântase pe tine. Dar ciudat, mergeai pe picioare La groapă… şi erai vesel. Vorbeai, râdeai…” Când a aţipit din nou, se făcea că cineva, mi se pare chiar Dumnezeu, îl iertase. Nu-i mai tăia capul, cum se hotărâse, – cum era hotărât, anterior, adică îl iertase, semnase un fel de act de împăciuire cu Dumnezeu-Tatăl, care acum se mulţumea doar să-i apese pe creştet c-o furculiţă. O furculiţă mărişoară, dacă nu chiar cu un cuţit. Se juca apăsat cu el – cu instrumentul acela – aşa pe scăfârlia lui, prefăcându-se că-şi ia vorba înapoi (Dumnezeu), c-a uitat de împăciuire – nu există niciun act să-i poată trage la răspundere – şi mai vorbind mai una