Cărți «Marin Sorescu citește gratis romane de dragoste .pdf 📖». Rezumatul cărții:
alta, îl tot mângâia pe scăfârlie cu lopata – parcă era lopată –, cazma. Şi iarăşi acel sentiment de teroare: dacă o scapă? Asta întuneca oarecum bucuria că fusese iertat. Nu-şi amintea de ce fusese iertat şi, bineînţeles, nici vina… Vina, vorba aia, floare la ureche… Cuţitul îi intra în moalele capului… şi ce-i spunea el persoanei respective, călăului, să zicem? Înainte de-a fi executaţi, tuturor condamnaţilor de parte bărbătească ar trebui să li se recolteze sămânţa (de unde acest gând hodoronc-tronc?). Poate că unii mai speră să aibă urmaşi, să li se mai dea o şansă (acum pleda pentru cauza omenirii, aşa era el galanton). Explicaţia putea fi de natură metafizică, bineînţeles: cu lumea dispărea şi ideea de urmaşi şi cu ei ideea de Dumnezeu (care, după Freud, este proiecţia imensă a tatălui nostru) şi trebuia să se facă rezerve. Rezerve de idei de perfecţiune… Lucrurile nu erau prea clare şi greu de explicat acum… mai ales că – se trezise şi nu-şi mai amintea decât aburul logicii din vis şi această replică: „Dacă tot suntem condamnaţi, măcar să fim mulşi – până la capăt. De ce nu se merge până la capăt?” Începu să râdă pe înfundate şi ea îl clătină din nou – însă de data aceasta fără sens. Sunt treaz, dragă, ce, n-am voie să râd? Ei comedie! Val nu înţelegea de unde această rezervă infinită de vise. Şi-şi bătea capul să găsească o soluţie de-a scăpa de ele. Dormea prea mult? Desigur… dacă nu putea să doarmă! Era robul unui cerc vicios. Când se trezea, mai stătea în cot. Se gândea că poate pe undeva prin cameră o fi instalat un ventilator cu gaz metan – fobia lui, că tot avea şi el una: gazul metan, să nu se asfixieze dracului, tocmai când e pe cale să… De altfel, ce-ar fi fost nevoie de un ventilator, ce atâta aparatură? O simplă ţeavă spartă, ori focul uitat aprins, şi gata! La urmă a înţeles un lucru: e prea plin de energie. Această energie nu se consumă decât superficial şi e robul surplusului care se converteşte într-o a doua realitate, mai rea, care îl chinuie, cu bună ştiinţă, pentru că nu munceşte? Dar cum nu munceşte? Adică muncea, dar nu la capacitatea lui. Într-adevăr, simţea în el forţe infinite. Puse unele peste altele – aşa stive (de formaţie profesională dublă: de când fusese pădurar, o lună, două, şi de când se decisese pentru plastică). Forţe aproape supranaturale… să-ţi scuipi în sân. Dacă i-a fi căşunat să se facă mistic, ar fi făcut minunile ca pe nimica, aşa cum dai bună ziua. Numai şi numai concentrându-se şi punându-şi voinţa la încercare. Simţea că societatea nu-l foloseşte, nici ea, la deplina capacitate de muncă. Era ca un avion cu reacţie care e pus să meargă pe jos… Să meargă pe jos în patru labe, în patru roate, în loc să străpungă cerul. Ei, asta e mult mai obositor pentru reacţie… Ori pe sus, ori deloc! Da, de aici i se trăgeau toate, zbura superficial… Trecuse binişor de 20 de ani şi ce făcuse? Da, ce făcuse el până în prezent, ce realizase? Ce face? Realizase foarte puţin… Şi se aşeză în cotul celălalt. Apoi, se ridică în capul oaselor. Oftă. Parcă dormise iarăşi cu capul în jos. Gura îi era amară. Îi fulgeră gândul c-ar putea fi epileptic. Nu cumva face parte din acea categorie de epileptici secreţi, care au crize doar în somn, nici ei nu ştiu, şi pot fi depistaţi după balele de sânge pe care le lasă pe pernă? S-ar fi uitat la pernă, dar nu voia să atragă atenţia şi, în primul rând, nu voia să o deranjeze din nou. Se părea că ea adormise. Ce fată bună! Şi el ce porc! Acum pulsul i se accelera, îşi revenea din starea de semileşin… şi deodată se simţi bine, se simţi minunat. În primul rând, pentru că se limpezise, totul îi apărea acum nemaipomenit de limpede. Pe tavan observă fereastra proiectată până în cele mai mici amănunte. Strălucirea tulbure de miez de noapte, care bătea din stradă, arunca fereastra, cu perdele pe dinafară – norii împrăştiaţi – în tavan, îşi amintea de tablourile lui Vermeer, care aproape toate se bazau pe fereastră. În cel intitulat „Bărbatul şi femeia bând vin”, fereastra flamandă e din bucăţele de sticlă legate ori întretăiate de dungi de metal. Uşor întredeschisă, lasă lumina să intre şi „pe calea aerului”, şi aceasta, iar nu aerul, umflă perdeaua pe dedesubt. Iar femeia, care e cu nasul şi aproape toată faţa în paharul în care bărbatul, „înfăşurat în manta-i” şi cu o pălărie cu boruri largi în cap, i-a turnat vin dintr-un ulcior, pare gravidă. Cam toate muierile lui Vermeer sunt mai mult sau mai puţin gravide. Ori prea copile. Asta poate şi din cauza luminii, care cade într-un anumit fel. Chiar „Tânără femeie cu colierul de perle” e tot aşa înfoiată din cauza luminii. Val privea demult, aproape fără să-şi dea seama, pe geamul din tavan. Când observă că se uită pe-o fereastră ireală, zâmbi. Apoi zâmbetul îi îngheţă. Poate că şi fereastra adevărată e tot o proiecţie. Poate că geamul din tavan e doar un chepeng. Sunt undeva într-un beci. Îşi aminti de legendele, mai mult sau mai puţin scornite, care circulau în timpul secetei, despre inşii atraşi în cursă prin restaurante şi care cădeau, prin nişte trape, în beciul restaurantului. Acolo erau tăiaţi şi transformaţi în carne de vită. Bineînţeles, era vorba de simple poveşti născocite de imaginaţia înfierbântată a celor înfometaţi. Aştepta parcă înfiorat să fie, dintr-o clipă într-alta, băgat în ciorbă. Băgat în pâine fusese. Mai demult.
Dar nu-i plăcea pâinea aceasta în care dospea. Desigur, şi de aici această nemulţumire a lui, care, refulată, lua diverse forme de manifestare. Pe treaz şi pe… nu pe beat, că nu avea darul beţiei. Păcat. Pe treaz şi pe aţipite. Când aţipea. Era un soi de şef la un fel de atelier de păpuşi, care ţinea de o întreprindere
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾