mai mare, de cauciuc. Nu era chiar cel mare, dar destul de important acolo, ca să nu semneze condica. Deşi câteodată se auzeau voci: adică el de ce nu? De ce-ar fi el mai cu…? (Invidia scârboasă a colegilor.) Stătu aşa într-un cot multă vreme, mişcându-se doar din când în când, spre a schimba poziţia pernei. Perna era martora cea mai exactă a zvârcolelilor sale nocturne. O întorcea aproape din jumătate în jumătate de ceas, arăta ca o cocă bine frământată. „Dacă aş coace pernele mele, ar ieşi o pâine de calitate superioară.” Îi veni în minte cuvântul „aluat”. De aici gândul îi sări la lutul pe care îl ţinea într-un colţ al camerei înfăşurat într-o foiţă de plastic, să nu se usuce. Trecuse aproape o săptămână de când îl adusese în casă, în ciuda protestelor prieteneşti ale „gazdei”. Ştia că până la urmă un colţ al odăii se va transforma în atelier – adică acolo se va instaura mizeria. Încă nu ghicea ce-o să modeleze. N-avea timp. Ori avea prea mult? Olga întinse o mână albă şi moale spre el.

— Nu dormi?

— Ba da. Acest „ba da” exprimă, dintr-un foc, toată dialectica poporului nostru, se gândi. Începu să sforăie, ostentativ. Nu, n-avea chef de vorbă. Orice întrerupere din monologul său îi venea ca un duş rece. Fata mai stătu puţin, apoi ieşi cu băgare de seamă din aşternutul străin şi se duse în mijlocul odăii, la scaunul pe care îşi pusese, claie peste grămadă, veşmintele. Când te dezbraci prima dată în faţa unui bărbat nu stai să-ţi aranjezi rochia pe umeraş. De altfel, se îndoia c-ar exista vreun umeraş aici. Se crăpa de ziuă, trebuia să plece, înainte de-a veni colegul lui Val, „gazda”, de pe teren. Era la Oradea, trebuia să sosească acum cu trenul de şase. La şapte, începeau cursurile şi n-ar fi vrut să lipsească, să întârzie. O privi cum îşi pune combinezonul de mătase cu dantelă neagră la poale. Muşchii i se încordau, după cum se mişca, nu prea grăbit, şi de altfel cu multă graţie. Era înaltă, statuară, ochiul lui de specialist plescăi din pleoape de admiraţie. Şi destul de feminină. Căscă tare ca s-audă şi ea. „Cu asta o să mă-nsor?” Căscă din nou. Sânii mari şi drepţi („sânul stâng e drept, e mai drept”), chiar când nu stătea aplecată, îţi aducea în minte toată Grecia antică. „Tari, să spargi capul cuiva cu ei”, cum îi spusese el, în glumă. Mijlocul subţire, de sportivă – Olga înota mult vara la „2 Mai”, – coapsele rotunde. (Olga îşi scoase furoul, pentru că şi-l pusese pe dos. „N-o să-ţi meargă bine azi”, se gândi Val.) Într-un cuvânt: o amforă perfectă. Nu degeaba îi spunea el că arată ca şi când ar fi fost dezgropată ieri. Aşa, de fapt, o şi cucerise, deşi atunci nu urmărise asta, aruncase şi el o vorbă, făcuse o observaţie.

— Duşul unde e? întrebă ea.

— Tot acolo.

Ieşi în hol şi încercă să-şi amintească pe unde venea baia. Drumul era destul de complicat, dar se descurcă. Găsi scara de serviciu şi coborî la subsolul clădirii, unde erau cabinele de baie. Apă doar rece, bineînţeles, trebuia să aprinzi focul din timp, ca să se-ncălzească. Dar ea şi acasă, dimineaţa, nu făcea decât un duş rece. Abia după aceea o apucă moleşeala, după flagelarea plăcută a stropilor, care înviorând-o o şi moleşeau, totodată. Acasă obişnuia să mai stea în pat, cam un sfert de oră. Acum însă trebuia să se grăbească. Venea Adrian. Când trecu din nou prin hol, se întâlni cu madam Chetroiu, care, în capot, se ducea la bucătărie, cu un ibric în mână. Era o femeie de treabă, bătând spre 50 de ani (folosea acum şi ea, involuntar, expresiile lui Val, care spusese „bate cu gloanţe oarbe spre 50 de ani”). Nu avea pe faţă decât câteva zbârcituri, înmuiate în crema unui zâmbet continuu, care îi dădea expresia de fericire melancolică a unui liliac înflorit a doua oară. Olga nu fu prea bucuroasă de întâlnire, nu ştiu dacă se nimerise tocmai acum să aibă chef de făcut ceai, ori ieşise special, să vadă cine mai e „la băieţi”. Atunci însemna că fusese foarte atentă, avea auzul destul de fin (pentru vârsta ei), căci ea, Olga, călcase pe vârfuri. Madam Chetroiu îi zâmbi complice, ceea ce o enervă şi mai tare. „Vin des femei pe-aici pe la voi”? întrebă ea bosumflată, când intră în cameră.

— Numai ale mele… răspunse el, stând „în acelaşi cot”, după cum observă ironic fata. Dacă-ai sta toată viaţa în cot, ai fi foarte inteligent, adăugă. Şi lui îi trecu prin cap o replică, mai puţin spirituală, dar mai tare. O înghiţi şi făcu pe mutu. Nu voia s-o supere mai mult. Pentru început era suficient. O ştia plină de draci. De altfel, lui îi trecuse „starea”. Odată cu ivirea zorilor, dispărea ca prin farmec toată neliniştea, acea anxietate enervantă, devenea omul blând, bătând spre bleg uneori, pe care nu prea-l băgai de seamă. Aşa i se părea lui. Era dispus să facă şi concesii în dreapta şi-n stânga. Devenea „somnolent ca geniul binelui, care zăcea în el pe spate”. Asta poate că izvora şi din orgoliu („Am şi un orgoliu superior”). Un orgoliu de crocodil, care lasă păsările să-i ciugulească în voie resturile de carne din măsele. Nu, nu era îngăduitor, pentru că în anumite momente dădea dovadă că ştie să nu ierte nimic. În primul rând, nu-şi ierta lui însuşi nimic.

— Ce faci azi? întrebă Olga, ca să spargă tăcerea, cauzată de ironia ei (şi dânsa beneficia de un surplus de amor propriu şi credea că înţepăturile-i au darul de-a fi mortale). Ştia prea bine ce trebuia să facă Val în acea zi. Ne mai întâlnim la prânz?

— Da, deşi nu prea avem ce să ne spunem.

— Ei, spuse ea, râzând, odată ce te-ai înjugat la plug, trebuie să ari. Se pregătea de plecare. Încerca să-şi potrivească cocul în oglinda mică, din acelea cu rezemătoare, cum se găsesc prin casele de ţară. Era singura care se afla în odaie, şi părul