ei nu încăpea tot. Oglinjoara nu voia să stea fixată şi tânără femeie o tot proptea cu nişte cărţi care; se aflau pe masă. Masa era de proporţii neobişnuite, ca şi odaia cât o sală de clasă. Avea o clamă în gură, altele şi le fixase în păr, unde se pierdeau ca un ac în carul cu fân. Olga era femeia cu cel mai lung păr – natural – din tot Bucureştiul. Surprinzând privirea bărbatului, care parcă o cântărea de departe, se sperie: nici-o urmă de dragoste nu mai scânteia în ochii lui, ori cel puţin curiozitatea afectuoasă pe care i-o ştia.

— Ce ai cu mine? îngână ea, cu dinţii strânşi din cauza clamei. Reuşise să-şi fixeze, în sfârşit, părul într-un coc gros, încât păreau îngrămădite acolo pletele câtorva generaţii de fecioare. Val se gândi la Simonetta lui Botticelli. Dar cu oarecare scârbă, nu ştiu de ce, poate că nu era cazul să facă mereu apropieri între viaţă şi artă. Însă acestea îi veneau automat şi asta îl enerva.

— Eşti un egoist, nu te gândeşti decât la tine.

— Bineînţeles, din moment ce sunt egoist.

Era observaţia cea mai crudă, pe care-o poate face o femeie, dar asta nu-l supără. Fu rândul ei să-l privească acum, cu scăpărări de ură nedisimulată, iar el, schimbându-şi poziţia în pat, spuse căscând, pentru a nu ştiu câtă oară vizibil:

— M-am plictisit… eşti de-o enormă… Şi pentru a arăta cât era de plictisit,. Nici nu mai catadicsi să-şi termine gândul. Înfuriată de-a binelea, Olga dădu drumul torentului de reproşuri, care se pot face unui bărbat după ce-l cunoşti bine. Era lipsit de sensibilitate. Asta cu atât mai grav cu cât el se pretindea a fi… ce se pretindea.

— În fond, ce mă pretind?

— Orice te-ai crede, tot un ratat rămâi. Zdranc! Simţi că-l atinsese în punctul sensibil şi continuă cu mai multă înverşunare. Vorbeşti mereu de lucruri colosale, ai planurile cele mai fantastice şi când e să faci într-adevăr ceva… schimbi proiectul cu altul şi mai aiurit (nu găsi alt cuvânt) şi nu duci nimic la capăt. Ratarea nu e altceva decât incapacitatea de-a termina ceva. Ce m-o fi făcut să-mi pierd capul? Ce-oi fi văzut la tine, doamne?

— Geniu, dragă. Ai acasă un soţ normal, aşezat – aşezat chiar foarte bine, care îţi face toate mofturile, te răsfaţă, dar tocmai asta te enervează. E un om aşezat şi prea-ţi caută-n coarne. Şi în afară de asta, nu are pic de geniu. Ai vrut ceva ieşit din comun, un tip, mă rog, faimos, care să-ţi gâdile orgoliul, gândindu-te că, uite, omul despre care se vorbeşte atâta este al tău, numai al tău. Tu îi faci ciorba, tu îi pui perna sub cap, tu îi pui mâna la ochi să nu se mai uite după altele.

— Vorbeşti de parcă ai fi cel puţin Picasso.

— Ramolitul ăla? Ha-ha.

— Cine te cunoaşte pe tine? Ce-ai realizat?

— Am în faţă o carieră…

— … de piatră, dar nu eşti în stare s-o ciopleşti, nici măcar să tai o lespede pentru propria-ţi… începu să râdă batjocoritor şi-i arătă pe fereastră locul de peste drum, unde se afla un cimitir părăsit, plin de verdeaţă. Era împrejmuit cu un gard mare de fier şi de-a lungul gardului nişte pomi înalţi, care îl mascau. Te aşteaptă. Râdea nervos, era mai mult un acces de isterie decât o bună dispoziţie. Val dădu să se ridice, să-şi clătească ochii dis-de-dimineaţă cu peisajul care-o înveselea atâta. „Îmi clătesc ochii cu mesajul cimitirului”. Tocmai se auzi o ciocănitură în uşă şi se lăsă iarăşi în pat, acoperindu-se cu pătura veche, proprietate personală. Intră Adrian cu încă un străin., un tânăr bine făcut, cu un început de barbă şi cu favoriţi lungi. Inevitabilul se produsese. Uitaseră că trebuia să apară „gazda”, dintr-o clipă într-alta, se luaseră cu nervii. Adrian privi încurcat la cei doi, dintre care numai Olga se vedea toată – o splendoare – dădu „bună dimineaţa” şi, nemaiştiind ce să facă, se duse la Olga şi-i sărută respectuos mâna.

— Adrian – spuse el, prezentându-se.

— De la Cluj, adăugă Val.

— V-am deranjat? făcu Adrian, cu un zâmbet mai mult stingherit decât ironic… N-am ştiut că…

— Nu, deloc, spuse Olga, căznindu-se să se poarte „degajat”.

— Ba ne-ai deranjat şi ne-ai speriat, zise Val. Ne-ai deranjat, pentru că tocmai eram pe punctul să ne luăm de păr şi ne-ai speriat că vii cu un bau-bau…

„Bau-bau” râse el primul, ca de-o glumă bună, se prezentă spunând că-l cheamă Andrei… şi nu ştiu mai cum şi că-l întâlnise pe Adrian, vechiul lui prieten, în gară, iar acesta îl poftise să-i arate unde s-a mutat. Cum îi era în drum, se abătuse, deşi era frânt de oboseală, nu dormise toată noaptea… şi aşa mai departe. (Val nu-l mai ascultă: ăsta e vorbă lungă.) Andrei avea în mână o plasă de sfoară, care distona cu costumul elegant. Adrian se uită cam chiorâş la Val, cum stătea cuibărit în patul lui. Îşi cumpărase de curând mobilă – un pat şi-un dulap, ce aproape nici nu se vedeau în imensitatea camerei – şi nu suporta să stea cineva în patul lui. Se temea de microbi. Avusese o discuţie în această privinţă cu prietenul său, o discuţie de principii, iar Val îi promisese să nu se-atingă de el, şi n-o să lase damele sale nici măcar să-l privească. Patul e un lucru indecent – spusese Val, femeia nu trebuie să se uite la pat. Bun. El dormea pe-o saltea, pe care o adusese nu ştiu de unde. Acum îi prinsese însă cu mâţa-n sac şi Adrian simţi că-l ustură la ficat. Dacă ştia, nu mai pleca pe teren.

— Tocmai îi promisesem o somieră, pentru dumneata, făcu Andrei, care vorbise încontinuu.

— A, dumneata eşti cel cu dormeza de aruncat! sări Val. Păi, atunci se schimbă povestea. Avem nevoie de aşa ceva, sigur că avem mare nevoie, zise el vesel, arătând cu mâna camera aproape goală (şi parcă şi spre Olga – sau aşa i se păru ei? Poate numai i se păru). Când mi-o dai?

— Nici nu ştii câte paturi zac nevalorificate în Bucureşti – cui nu-i moare o soacră, o tanti şi rămâne pătucul gol şi trist, ca o ramă