din care a căzut tabloul şi e păcat să dorm eu pe jos, nu? Şi spre Adrian: bunicul meu avea o vânturătoare de floarea soarelui care era foarte mofturoasă: dacă o puneai să vânture grâu se oprea. O mai fi şi acum pe la ţară.

— Păi, şi acum, dacă aveţi cum s-o aduceţi. Locuinţa, de altfel, e grozavă, continuă Andrei, luând seama în jur. Mda, aici e cu totul altceva decât la bloc… Aer, domnule…

— Să tragi cu tunul.

— Da, poţi să respiri, nu-ţi cade tavanul în cap… (şi alte banalităţi din acestea). Olga nu mai putu nici ea să le asculte. Se găsea în situaţia cea mai delicată şi aştepta un moment potrivit ca să poată pleca.

— Bun, zise ea, după ce Andrei se duse la fereastră, să vadă „ce se vede” şi dacă se aud tramvaiele, deşi ca să le audă, nu trebuia să meargă la fereastră: huruia toată casa. 26, 27, 4, 24, toate treceau pe-acolo şi Adrian în crizele lui de ficat învăţase să le deosebească după scrâşnitul şinelor. Mă duc, doamne, am întârziat! exclamă Olga, luându-şi poşeta şi uitându-se discret pe scaun dacă n-a uitat ceva.

— Să te conduc, făcu Val pe politicosul.

— Lasă, nu te mai deranja.

— Rămâne cum am stabilit, nu?

— Da. La revedere.

— Sărut mâna, la revedere, domnişoară, zise Andrei, cu aerul înţelegător al celui trecut prin astea. Acest aer însă îl supără pe Val:

— Nu e domnişoară, e nevastă-mea.

— A, mă rog… scuzaţi!

Adrian se pregătea să râdă, dar văzând expresia serioasă a lui Val îşi înghiţi „hohotul”, puţin teatral, ha, ha! – rămase doar cu un zâmbet subţire ca o lamă de brici. Zâmbetul lui de toată ziua. „Tu nici nu mai trebuie să-ţi cumperi lame, ai cu ce te rade” – îi spusese odată Val. Prietenul lui ştia de glumă, dar numai de glumele lui, dacă îl prindeai pe picior greşit, te repezea şi Adrian se purta prudent şi înţelegător cu el.

— Nu, zău, te-ai căsătorit?

— Mda! făcu Val morocănos. De-asta sunt aşa de vesel. Eu nu mă culc cu o femeie dacă nu e nevastă-mea.

— Sau dacă nu e căsătorită. Ha!…

— Tu să-ţi ţii gura. Val îşi trase pantalonii pe el şi se duse în bucătărie să-şi spele un ochi. Era şi în cameră o chiuvetă, dar stropea prea tare, iar în bucătărie nu-l vedea nimeni. De obicei se răcorea dimineaţa cu un duş, ori, aplecat peste chiuveta din bucătărie, îşi turna o găleată de apă-n cap. Să-şi pună tot sângele în mişcare. De data aceasta simţi că nu mai are nevoie de astfel de artificii pentru sângele care „se mişca de la trei”. Atunci se trezise. Veni cu obrazul ud, îngenunche lângă salteaua lui şi se şterse c-un colţ de cearşaf. Adrian îşi făcea patul, încet, ostentativ, spre a-şi arăta nemulţumirea pentru călcarea consemnului. Lui Val i se păru că aruncă un ochi iscoditor pe cearşaf.

— Dacă găseşti vreun fir de păr pune-l aici în borcanul ăsta, zise el. Facem colecţie. Ceilalţi râseră, pe diferite tonuri. Îi trecuse şi lui Val mahmureala, se simţi iarăşi bine, bucuros că e între prieteni. Andrei i se păru acum parcă mai simpatic, cu toată afectarea, cu toate frazele sale lungi şi isprăvite, încheiate la toţi nasturii. El dacă n-avea chef, nici la jiletcă nu se-ncheia, ca să sfideze (ceea ce însă nu se-ntâmplă niciodată), darămite să aibă răbdarea de-a duce nişte banalităţi până la capăt. Tot Val fu cel care descoperi vreo două fire lungi de peste un metru pe pătură.

Le luă cu grijă simulată, le privi în zare, se prefăcu a încerca în dinţi caratele unuia şi zise: Aur. Aur curat, închipuiţi-v-o pe respectiva bucătăreasă la o cantină. Câte danturi ar mai rupe. Ce-ar mai rupe gura. Şi pe alt ton, înfăşurând bine firele într-un fel de ghem minuscul, ca un arc de ceasornic. Prind bine la bătrâneţe. Poate n-o să am cu ce-mi umple salteaua. Podoaba Olgăi, atât de falnică şi de care era foarte mândră, îi pricinuia în secret o inexplicabilă iritare. Era poate un început de gelozie. Aşa nitam-nisam. Deşi detesta gelozia şi, în general, sentimentalismul şi tot ce ţine de sentiment, în el încolţeau uneori închipuiri chinuitoare. Se gândea că bărbaţii care o studiau – şi o doreau, bineînţeles, porcii! – găseau un pretext ieftin de-a intra în vorbă cu ea, mirându-se de unde atâta păr, ce păr lung („anormal chiar pentru o fată de la ţară? le-ai întrecut pe toate Mariţele” – expresia lui). Ea ar fi replicat că aşa e el, e natural, ar fi încercat să-l convingă că e natural… şi aşa mai departe, se crea intimitatea. Parcă-o vedea scoţându-şi într-o clipă cele 10—15 clame (avea o mare dexteritate la scos clamele), lăsându-i să cadă ca o cascadă: buf! pentru a-l convinge pe cutare ori cutare idiot. Un sportiv, bineînţeles, un vlăjgan de „doi metri fără o idee”, care, cum e ea atunci aşa aproape chioară, n-are decât să se repeadă s-o ia în braţe. Nu, mai bine cheală…O femeie frumoasă trebuie să-şi ascundă frumuseţea (în faţa altora). Desigur, toate acestea erau închipuiri, utopii, Olga nici lui nu-i făcuse o astfel de demonstraţie, un astfel de antistriptis. Dar cu el avea gânduri serioase… Femeile când ştiu că e ceva serios, se poartă într-un fel şi când vor să aibă aşa o aventură se poartă taman pe dos. Le cunoştea el prea bine. Îşi făcuse planul chiar s-o tundă într-o noapte, cu o foarfecă de tăiat viţa de vie (pe care o avea din întâmplare printre instrumentele lui). Dar, uite, prima ocazie trecuse. La urma urmei, chiar dacă-o strângea vreunul în braţe – mare scofală! S-ar alege c-o zmeoaică pe cap. Îşi aminti sclipirile de ură din ochii ei. „Aşa-ţi sclipesc ţie ochii când mă iubeşti”? dar n-o mai întrebase. Astupă borcanul cu o carte de versuri şi-i puse cu grijă pe pervaz. Apoi, dându-şi seama c-o să-ncurce la deschiderea ferestrei, îl mulă între geamuri.

— Copii, zise el, întorcându-se vesel spre ceilalţi care discutau ceva, nu vă e fomiţă? Sau aţi luat Fruhstückul în gară?

— N-am apucat, răspunse Andrei, eu merg acasă, m-aşteaptă ai mei cu ceaiul.

— Ceai? Stai aici. Am ceva mai bun.