Ce-aţi zice de nişte flax fript? Plescăi din buze. Luă de pe masă o bucată de cârnat (ieşise nu demult moda unui Bratwurst nemţesc, numit la alimentară Flax), dezlipi cu grijă bucata de ziar în care i-l învelise vânzătoarea, îl trecu pe la nasul fiecăruia, trăgând pofticios în nări mirosul îmbietor, apoi merse la sobă şi aprinse focul. Metoda de preparare era cea mai simplă: bucata de cârnat, puţin crestată, înfiptă într-o furculiţă, era ţinută deasupra flăcării albăstrui de gaz metan, până când se frigea, mai bine zis se afuma, şi umplea şi casa de fum, apoi era mâncată arzând, cu muştar şi pâine neagră. Stătu pe ciuci în faţa uşii sobei, perpelind friptura. Începu să miroasă frumos înăuntru. Val se sculă cu frigarea sfârâind, o trânti pe masă pe un ziar, aduse borcanul cu muştar de sub pat, împărţi cârnatul în trei şi tăie cu un briceag felii din pâinea neagră.

— Masa este servilă la domnii!

Adrian mâncă doar jumătate din porţia lui – avea o criză de ficat. Îşi făcu un ceai. Lui Andrei îi plăcu acest dejun „pe iarbă”.

— Cu deosebirea numai că madama în pielea goală a plecat – rânji Val, la remarca lui Andrei, care căuta să arate că şi el se pricepe la artă.

— Vai! am uitat de peşte! Andrei, care pusese plasa pe scaun, acolo unde cu puţin înainte stătuse rochia Olgăi, se duse la ea şi scoase la iveală un crap mare, cu gura căscată. Ai fi zis că e viu. „L-am prins azi-noapte la crescătoria din… (spuse numele unui sat), sunt aşa de mulţi acolo, poţi să-i înhaţi cu mâna. Bagi pur şi simplu gheara şi-i apuci de coadă. Adrian cântări peştele în mână, simţind un fel de repulsie şi chiar usturimi în partea dreaptă jos, la ficat, la atingerea solzilor. Nu-i plăcea nici ideea pescuitului într-o crescătorie, unde lipseşte aventura extraordinară a pândei, a nadei, a undiţei, sentimentul că vânăm şi suntem vânaţi. Făcu aceste observaţii cu glas tare, subliniind prin intonaţia specială, de om cu ceva studii de declamaţie (cochetase o vreme cu gândul de-a se face actor), cuvintele pândă, nadă, undiţă. De altfel, făcea asta instinctiv, nu dintr-o dorinţă de a poza. Cum i se părea uneori prietenului său, că e adică prea infatuat.

— Lasă asta, Adriene, e prea devreme pentru lirica românească – zise Val. Se uită la ceas. Uite e abia şapte şi patruzeci. Către Andrei: Dacă mai trăieşte, mi-l dai mie. Ţi-l cumpăr. Şi hâtru: îmi amanetez salteaua. Apucă încet crapul şi merseră toţi în bucătărie. După primul jet de apă, peştele rămase însă la fel de imobil şi cu gura căscată, acolo în chiuveta aceea mare de faianţă, pe care Val o umplu cu apă. Andrei se miră de lărgimea bucătăriei, care era pe măsura imobilului. Merse şi studie cu băgare de seamă plita, pe care puteau fierbe concomitent trei cazane soldăţeşti. Se uită, mai ales, în gura sobei, la cele trei injectoare. Se mai aflau acolo o masă ordinară, pe care se puneau vasele murdare, aşteptându-şi rândul la spălat, o bancă de lemn, lungă cât peretele, şi această chiuvetă dublă. Locuiau peste 15 familii în întregul imobil, pe care multe alte considerente; – în afara cazanelor de la subsol şi al bucătăriei imense – te făceau să-i asemui cu un vapor de tip vechi, un transoceanic. Dintre toţi cei înscrişi în cartea de imobil, puţini erau nefamilişti. Adrian şi colegul său Tudor Frăţilă, figurau amândoi ca nişte fraţi siamezi, pe aceeaşi repartizare, obţinută şi aceasta cu multă greutate. Celălalt colocatar legal avusese nişte necazuri la serviciu, plecase trântind uşa şi dispăruse. Secretara de redacţie, o femeie, care suportase trântirea uşii, se mirase în felul acesta de „ieşirea” foarte tânărului redactor:

— Trânteşti uşa-n nas secretarului de redacţie? îi trânteşti tu uşa-n nas?

— Scârţ! spusese acesta de pe coridor, îndreptându-se c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ spre lift. Adrian nu ştia nici el bine unde este, dar bănuia că în curând avea să se-ntoarcă. Situaţia lui rămăsese neclară în redacţie, în orice caz îl păştea ceva, poate chiar darea afară. Pe Val îl adusese aici Adrian, în lipsa lui Tudor, şi nu ştia acum ce-o ieşi. Cei care veneau să spele vasele în bucătărie erau bărbaţii, în cazurile perechilor mai tinere. La familiştii mai în vârstă, femeile. Bărbaţii cărau de sus, de pe unde locuiau, câte două-trei braţe de crătiţi şi farfurii, îşi suflecau mânecile şi spălau cu drag. Pupăzan chiar cânta vesel. Lui i se spunea „cel mai harnic bărbat”, pentru că de câte ori era văzut într-o astfel de „poziţie zero”, cum o numea Val, le zicea tare şi răspicat: „Cel mai harnic bărbat”. Asta era şi un fel de scuză şi-o autoironie. În schimb, Argintescu, un asistent de ceva de la Politehnică, un tip înalt şi grav, care se menţinea cu toţi doar la relaţii de salut, dând impresia c-ar fi pe puţin şef de catedră, clătea şi freca la cratiţi cu acelaşi aer preocupat fi important cu care ar fi rezolvat o ecuaţie, sau ar fi făcut schema unui zbor spaţial.

— Aveţi şi curte interioară, spuse Andrei, aruncându-şi ochii pe fereastră.

În spatele clădirii se întindea, într-adevăr, o curte, cam de-o jumătate de pogon, părăginită, cu mulţi corcoduşi pe lângă gardul putred de scânduri. În fund se vedeau nişte stive şi ici-colo, câteva gropi, nişte varniţe, din care ieşeau buruieni uscate. Era poate partea cea mai frumoasă «întregului ansamblu, cum se gândi Andrei.

— Băieţi, nu vreţi să-mi arătaţi întreaga casă? Poate vă fac cu apartamente la bloc?

— Adică? întrebă Adrian.

— Institutul nostru caută o casă veche, cu camere spaţioase pentru planşete (lucra la un institut de proiectări). V-am putea oferi apartamente la bloc în schimb.

— Vezi, poate pui o vorbă bună şi ne-arunci în stradă, râse Adrian. De luat o casă e uşor, de dat alta-n loc ceva mai greu.

— Nu, că noi avem posibilităţi. În fond, ce-a fost aici?

— Când?

— Înainte.

— Înainte? Dumnezeu ştie. Probabil o instituţie, în niciun caz casă de locuit.

Urcară la etajul întâi, unde, ca şi la parter, camerele erau dispuse în jurul unui hol măreţ, dreptunghiular. Parchetul de