stejar, strălucitor pesemne altădată, parcă murea de lepră. Deasupra, în tavan, fusese un policandru, acum mai rămăseseră doar două fire la capătul cărora era înşurubat un bec. Becul ardea, cu toate că se făcuse demult ziuă. Problema cea mare în această casă rămânea schimbul perdelelor şi al becurilor, când se ardeau. La tavan nu se putea ajunge decât cu o scară lungă şi foarte grea, care mai niciodată nu se ştia unde se găseşte. Locatarii stăteau câte o zi, două în întuneric, când, la insistenţele soţiilor, bărbaţii începeau să bată din uşă-n uşă, întrebând de scară. Se întorceau gâfâind cu scăroiul în spinare. Becul aprins scotea în evidenţă parchetul în mare suferinţă – aerul acela de curăţenie forţată, pe care-l au multe locuinţe în comun, unde nu se ştie cine trebuie să facă ordine şi curăţenie. Val, care ezita dacă să mai continue această inspecţie dis-de-dimineaţă ori să se întoarcă la ale lui, adică să se radă, avu o idee care-i încreţi colţurile ochilor a şiretenie ardelenească. Fără niciun cuvânt, merse la prima uşă şi bătu autoritar de câteva ori.

— Ce faci, domnule? îl înghionti Adrian, ce scoli lumea? Eşti nebun? Hai să plecăm. Îl trase de mână pe Andrei, să coboare. Ne facem de poveste. Era însă prea târziu. Uşa se deschise şi apăru, într-un capot pus la repezeală, locatara, o fată durdulie, atrăgătoare, cu aerul de fruct copt, rumenit chiar, pe care-l au unele brunete care se ştiu că plac. Era dactilografă şi de altfel foarte liniştită.

— Bună dimineaţa, ne iertaţi că vă deranjăm la ora asta… Dumnealui, spuse Val, arătând spre Andrei, pe care fizicul îl făcea să arate un om foarte important… care ne-a trezit şi pe noi… e însărcinat să vadă casa…

— Camera mea?

Fata arătă speriată acum, probabil o dusese gândul la vreo percheziţie ori ceva de felul acesta. La întreprinderea unde lucra se primiseră nişte anonime în legătură cu o rudă a ei, care fugise în străinătate. Dăduse o declaraţie prin care arăta că nu ştiuse nimic despre acea fugă, pe acel văr nu-l mai văzuse de vreo 12 ani, de când erau mici. Se arătase şi ea curioasă, ba chiar furioasă, revoltată (sincer) de ce fugise? Adică de ce fugise vărul ei? Ce-i lipsea? Funcţionarul de la cadre nu-i satisfăcu curiozitatea şi rămase la fel de pasiv la izbucnirea ei de indignare. Când auzi bătăi la uşă, la ora aceea nepotrivită, îşi aminti că avea o fotografie cu vărul ei pe undeva prin casă, îşi propusese s-o distrugă, dar uite că neglijase. Fotografia era de la 5 ani – născuţi în acelaşi an –, dar ăla putea fi recunoscut. Acum era prea târziu. De fapt, nu-şi mai amintea precis unde se află poza. Unde o pusese. Sărise să deschidă cât mai repede, spre a nu se crede că ascundea ceva. Capotul aruncat în grabă, abia acum şi-l încheie definitiv (truc feminin care funcţionează foarte bine şi inconştient, dintr-un instinct ce nu dă greş). Simpatia străinilor, oricum, fusese câştigată.

— Nu, domnişoară, făcu Adrian ceremonios, domnişoara… voi să-i spună numele, dar nu şi-l mai aminti…

— Ursache…

— Exact, mă scuzaţi… Dumnealui vrea să vadă casa, în general. Imobilul.

— Pentru nişte probleme, mormăi Andrei, grav, nemaiputând să dea înapoi.

— Bineînţeles, făcu fata, parcă neîncrezătoare. Poftiţi. Dar e deranj. Poftiţi, vă rog. Intrară. Patul era nefăcut, dar bărbaţii alunecară cavalereşte cu privirea peste această intimitate. Camera era mai mică decât a lor, poate chiar pe jumătate. Din cauza asta, ori din alte cauze, arăta mai bine. Era plăcut înăuntru. Tânără dactilografă îşi strânsese ceva zestre – ce putuse agonisi din salariul ei, care nu era desigur prea mare – şi-şi aranjase cuibuşorul cu înclinaţia pentru dantele, bibelouri ieftine şi tot felul de bibiluri pe care o au cucoanele de o anumită cultură, ori acele plante carnivore care ştiu cum să se exteriorizeze spre a atrage fluturi şi insecte. Cultura domnişoarei Ursache era precară, clasele de liceu, dar nu toate, apoi ce mai trăsese cu urechea în dreapta şi-n stânga, vreo carte citită în pauza dintre materialele pe care le bătea… Şi aceste materiale. Căuta să înveţe şi ea din scris. Scria de dimineaţă până seara şi câteodată îşi mai lua şi-acasă. De multe ori, nu-şi dădea seama ce bate, dar din când în când, urmărind rândul cu o riglă, atenţia se întâmpla să i se deştepte la vreun pasaj mai interesant.

— Covorul acesta l-aţi luat de la Constanţa? Nu? E foarte frumos. Val privi cu intenţie spre amici.

— Da, făcu fata, fără a prinde ironia. E din păr de cămilă. Covorul, pus într-o ramă grea, ca un tablou de gang, reprezenta „răpirea din serai”. Un bărbat focos ţinea la pieptul său înamorat – sau la pieptu-i, mai poetic – o copilă zgribulită, dar numai nerv, cu ochi mari de aventurieră la primul pas, în timp ce calul, la fel de focos, galopa pe un câmp de păr de cămilă, luminat de o lună din păr de cămilă.

— Calul e tot cămilă? întrebă Val, – foarte serios, dar Andrei şi Adrian nu se mai putură abţine şi izbucniră în râs.

— Eu ştiu? ridică, din umeri domnişoara Ursache, râzând şi ea, dar din alte motive, mai serioase. Îi trecuse frica. Un „inspector” care se entuziasma de frumuseţea unui covor găsit chiar nostim – aşa explica ea veselia – nu poate avea nimic cu… vărul ei.

— Uitaţi ce se întâmplă, zise Val, oficial, ca s-o dreagă, privind spre Andrei cu un simulat servilism. Aceste covoare sunt aduse de marinari de la Istanbul. Aceştia le cumpără pe două parale la bazar, având neobrăzarea să le vândă pe sub mână la Constanţa, infestând spiritul naiv al cumpărătorilor cu imagini orientale şi idei evazioniste.

— Cu cât l-aţi cumpărat, domnişoară? întrebă Andrei.

— Şapte sute cincizeci, dar… mai am unul. Spuse asta automat, în virtutea inerţiei cu care criminalul, prins asupra faptului, ca s-o dreagă, mai săvârşeşte un omor, la repezeală. Se simţea vinovată de această răpire din serai, acum înţelesese parcă adevărata-i semnificaţie, iar cuvântul „evazionism” o speriase de-a binelea. Voia, de fapt, să se dezvinovăţească. Dorise să spună că mai are unul, care este de-al nostru, de