lână, pur şi simplu un peisaj. „Omul e un animal politic”, scrisese odată, şi deci dacă într-un covor cumpărat din străinătate nu se află niciun om, nu mai poate fi vorba de ceva prea grav.

— Să ştiţi că şmecherii aceia din… – Val făcu un semn în depărtare – amestecă uneori cămila cu capra, însă al dumneavoastră… (merse şi studie cel de-al doilea covor) s-ar putea; să fie original sută la sută.

— E… cu gâşte sălbatice! exclamă domnişoara Ursache, gata să plângă.

— Vă dau un sfat. Nu mai pomeniţi de celălalt. Nimănui! Nici lui tata! Asta o spuse cu un aer atât de misterios, că-l trecură şi pe el fiorii. De altfel, continuă el, tovarăşul n-a văzut, n-a auzit. Oameni suntem.

Adrian, văzând că se îngroaşe gluma şi fiinţa se arăta cu totul dezarmată în faţa perfidiei lui Val, se grăbi să-i scoată afară.

— Gata, să mergem. Hai!

— Ne iertaţi, domnişoară, spuse Andrei.

— Nu face nimic.

Ieşiră. Val se-ntoarse, tocmai când fata se pregătea să-nchidă uşa. Îi spuse pe un ton confidenţial. „Dumneavoastră n-aveţi, de fapt, nici-o vină. Dar absolut, niciuna.” Chipul lui era atât de prietenos, nu-i trăda niciun gând rău, încât ea începu, nici mai mult, nici mai puţin, să-i povestească pe larg cazul cu fotografia pe care n-o găseşte în ruptul capului. („E mai gâscă decât credeam” – gândi Val.)

— O căutăm împreună, zise el… Am auzit eu ceva de la tovarăşul… Pe toţi ne are la mână cu câte ceva. Cu câte o cămilă, cu câte-o gâscă. Pare însă om bun… Şi prinzând-o brusc de bărbie, o privi drept în ochi. „Dar absolut nicio vină”, repetă el, – căldura femeii, pielea catifelată a obrazului, – toate astea şi altele împiedicându-l să găsească o replică mai inteligentă. Poate chiar diseară, adăugă.

— Sunt de serviciu… Mâine seară, zise ea moale.

— Fie. Pe la opt.

În fond, ea e chiar nevinovată, se pregătea Val să le spună prietenilor săi, dar aceştia erau deja angajaţi într-o discuţie cu „Cel mai harnic bărbat”. Uşa camerei acestuia era deschisă, şi-i tot îmbia să intre. Adrian voise să întrerupă aici sondajul, prea adânc pentru un simplu capriciu al lui Andrei (nu credea că acesta e capabil să le dea case), apoi se temea şi de vreun scandal, urmat de reclamaţii la revistă. Domnul Pupăzan, însă, care auzise „vorbe” la vecina sa, ieşise să vadă ce s-a întâmplat, ori cine e. Ori poate chiar din întâmplare – le tăiase calea cu un braţ de farfurii, voind să coboare la bucătărie. Adrian, spre a nu fi bănuit că umblă cu alte gânduri la domnişoara… (Iar îi uitase numele! Asta i se întâmpla destul de des, n-avea memoria numelor, ce mai încolo încoace!), i-l prezentă pe Andrei, „care trebuie să vadă casa”.

— A, în legătură cu locuinţa! sări „Cel mai harnic bărbat”, punând imediat jos, pe parchet, cele şapte sau opt farfurii, pline de resturi de mâncare. Adică ce? Sunt speranţe? Poftiţi, poftiţi şi la noi. Nevastă! Inspecţia! El făcuse de mai multă vreme cerere de mutare în bloc, întrucât, fiind căsătorit şi aşteptând un copil – aşteptarea aceasta era la modul ipotetic, ca şi rezolvarea problemei locuinţei de altfel – avea nevoie de două camere. Mai ales că soţia, care este profesoară de matematică – nu se poate concentra asupra problemelor, în timp ce el bate la maşină. Cam în felul acesta fusese formulată cererea, veche acum de vreo doi ani. Odaia curată, totul pus la locul lui. Doamna Pupăzan, o femeie sobră, care probabil trecea la şcoală drept o profesoară severă, stătea pe marginea patului, cu o carte în mână. O luase chiar atunci, când auzise de inspecţie. Când intrară musafirii matinali, mai întârzie puţin, ca şi când ar fi fost cufundată în studiu, apoi se ridică în picioare, cu aerul de a-i întreba ce poftesc.

— În legătură cu casa, explică soţul.

— A, sunt probleme serioase, se învioră doamna Pupăzan, începând să tragă patul, spre a arăta parchetul stricat şi ducându-i la fereastră să vadă cum bate ploaia înăuntru, când plouă. În afară de toate acestea, bucătăria se află la un kilometru şi suntem prea multe familii pentru una singură. Măcar de-ar fi aici la etaj. Trebuie să cobori de douăzeci de ori pe zi.

— Bine că nu sunteţi la doi, interveni Val, care intrase şi el între timp, dându-le dreptate, spunând chiar textual: Aveţi dreptate, desigur, aveţi în fond toate drepturile să cereţi locuinţă corespunzătoare gradului dumneavoastră. Noi, că suntem jos lângă ea, şi tot ni se pare departe… dar dumneavoastră, care veniţi tocmai de la etajul întâi.

— Ca să nu mai vorbim de cei de la doi, adăugă Pupăzan. Şi întorcându-se spre Andrei: Nu, domnule, vă spun asta aşa prieteneşte: nu e casă să locuiască cineva în ea. O fi bună pentru o instituţie, pentru alte scopuri, mă rog, dar nu de vieţuit. Voia să-i întrebe dacă are vreo idee despre cererea lui depusă demult, c-a şi uitat de ea, dar Andrei se arăta grăbit.

— Ne-am format o părere, spuse el… Mda!… o părere aş putea spune exactă… oarecum obiectivă.

— Bineînţeles, bineînţeles, obiectivă, zise Pupăzan repede, desigur, obiectivă, că aşa stau lucrurile. Să nu ocoliţi cumva etajul doi, pentru că acolo sunt problemele cele mai grele. Şi le arată pe unde să urce ca şi când „tovarăşul” n-ar fi văzut scara. N-ar fi fost bine dacă ar fi abandonat incursiunea. Ar fi bătut la ochi. Sus. De fapt, se şi ştia, cum-necum, că a venit comisia care dă case. Patru femei îi aşteptau în hol, sfătuindu-se şi punându-se de acord ce să spună şi cum să prezinte situaţia, spre a părea cât mai dezastruoasă. Iarăşi fu invocată bucătăria de la mama dracului, lipsa unui lift, aşteptarea unor moştenitori. De data aceasta, madam Argintescu, soţia asistentului, arăta cu prisosinţă iminenţa unor naşteri – din cauza asta era împinsă în faţă. Aproape fiecare făcuse în camera sa mici transformări, nepermise desigur, dacă nu exista o aprobare specială de la spaţiu, şi se temeau de vreun control. Familia Argintescu ocupa camera dinspre curte, cea mai mare, şi-o împărţise prin glasvanduri în vreo trei încăperi, arăta acum ca un adevărat apartament destul de spaţios, ceea ce