făcea să cadă motivul atât de invocat al odăii unice, în care nu poţi să te mişti. Soţul ei era o probă de gelos ce nu s-a mai pomenit, şi în ciuda situaţiei actuale a femeii, cu burta la gură, cum se spune, îi supraveghea toate mişcările, îi controla până şi carnetul de telefoane. Ar fi mers până acolo, încât, dacă nevastă-sa i-ar fi făcut doi gemeni, poate că i s-ar fi părut cine ştie ce şi n-ar fi recunoscut al lui decât unul. Un astfel de caz se întâmplase recent la o cunoştinţă de-a lor, iar geamănul „nelegitim” a trebuit să fie dat de biata mamă, torturată de nebunia bărbatului, la azilul de copii. Auzind-o vorbind cu nişte domni străini, Argintescu – se bărbierea – termină mai repede (nici nu termină) şi ieşi să vadă ce se întâmplă.

— Să vă spună dumnealui, sări madam Pacoste, de asemenea însărcinată, deşi la vârsta ei – trecuse de 45 –, asta venea ca o pedeapsă cerească. Se afla abia în luna a doua, nici nu se vedea, fiind de felul ei mare, corpolentă, aşa că Arginteasca, oricum, era mai indicată să stea în faţă, să ţină piept. Era şi mai tânără, „şi mai cultă”. Madam Pacoste n-avusese condiţii să se instruiască la vremea ei, era tare simplă, soţul, acar, avea şi program de noapte, sporit în ultima vreme într-un mod incredibil aproape în fiecare noapte, datorită faptului că-şi găsise o iubită. „Sarcină peste plan”, motiva el, când venea la ziuă, frânt de oboseală, ca şi când ar fi trebuit nu numai să schimbe macazul, ci să ia şi fiecare tramvai în spinare şi să-l mute de pe-o linie pe alta. Până când soţia, intrată la idei, îl pândise unde merge şi descoperise misterul. În acea perioadă, Pacostea – numele îl luase de la el, cu asta se alesese – îl povestea la toată lumea în bucătărie, că aşa şi pe dincolo, o fi îmbătrânit, cine ştie ce s-o fi întâmplat, că ea de-o jumătate de an încoace doarme singură. „Pe care parte mă culc pe-aia mă scol”. După ce aflase, nu-l scotea din „porcule!”, până când omul scârbit, îi făcuse un copil. După aia începuse s-o îndrăgească – el adică –, se purta mieros şi foarte atent cu ea, se bucura c-o să fie tată, dar cine ştie ce-o fi fost în sufletul lui. Oricum, nu trecea tramvai pe stradă care să nu le-o aducă în minte pe cealaltă. Şi lui, dar şi ei, mai ales ei. Aceasta e bârfa care se vehicula la bucătărie, lucru inevitabil într-un astfel de conglomerat uman. Adrian – Val mai puţin, fiind mai nou – cunoştea toate astea din comentariile doamnei Chetroiu, care-l oprea câteodată în hol, şi-l ţinea cu ibricul de ceai în mână, până se răcea de tot, deşi pe el nu-l interesa nimic din ce era în jur, însă era politicos. Lui Val toate i se păreau pline de haz – atât cât ştia el – şi i se prezentase acum prilejul nesperat de-a face noi „săpături în lada cu gunoi”.

— Dumnealui, care e cult, superior… continua doamna Pacoste, poate depune garanţie în privinţa mizeriei.

— Ce garanţie? replică Argintescu. După ce se interesă despre ce e vorba, veni cu argumente serioase, arhitectonice, spunând că, structural, casa era improprie. Să înghesui într-un astfel de imobil, creat iniţial pentru cu totul alte scopuri, atâta lume, lui i se părea de-a dreptul un nonsens.

— No sens! întări şi soţia acarului, care crezu că se vorbeşte pe ardeleneşte.

— Înainte era aici o cantină, continuă Argintescu, şi s-a renunţat la ea din aceleaşi motive.

— Cantină? întrebă Andrei. Amănuntul era interesant.

— Da.

— Şi mai demult? intră şi Val în vorbă, curios de-adevăratelea.

— Nu ştiu, cămin, un fel de cămin să zicem.

Printre cele care voiau apartament de la Andrei se mai găsea şi-o femeie extrem de slabă, aproape uscată, ca o coajă de pâine „care-a mai rupt o dantură”. Aceasta prinsese glas doar în ultimele momente, dar de-atunci nu vorbea decât ea, dovedind un debit verbal ce depăşea cu mult volumul personal, că te şi mirai de unde atâta forţă. Spunea că lucrează tocmai la Bariera Vergului şi descria ce păţeşte în fiecare dimineaţă la şase şi jumătate în tramvai, cum trebuia să schimbe două mijloace de transport în comun, ambele tramvaie, unul mai aglomerat decât altul. Şi ea nu mai putea suporta presiunea societăţii noastre în tramvai.

— Ha, ha! râse Adrian, aproape involuntar. Şi repetă ca pentru sine: „Presiunea societăţii noastre în tramvai”.

— Da, reluă femeia, care era tânără, măritată de vreun an cu un tip la fel de şters, lumea nu s-a obişnuit să respecte încă mersul înainte, nu există o planificare minuţioasă în materie de transport în comun. Ne repezim toţi grămadă într-o singură direcţie, la o anumită oră. După aceea, iarăşi toţi în altă direcţie, aşa buluc, pe aceeaşi linie, în timp ce celelalte linii stau goale. Cine merge pe 5? întrebă, aprinzându-se mai tare. Şi tot ea răspunse imediat, ca una care cunoaşte situaţia: Nimeni! Poftim! Nu ştiu de ce-i intrase-n cap acestei femei că linia lui 26 este cea mai aglomerată din lume şi de-ar fi avut norocul să capete locuinţă în altă parte, viaţa ar fi fost frumoasă, nu şi-ar mai fi scos sufletul în fiecare dimineaţă, chiar înainte de-a începe serviciul, „în aşa hal, dragă”. Andrei se lăsă convins. De altfel, asculta mecanic, îi erau indiferente toate argumentele, îi pierise cheful, voia să scape cât mai repede de această adunare, care semăna acum a şedinţă, unde vorbeau toţi odată, ca să n-o lase pe uscata aia să se manifeste numai ea. (Li se păru celorlalte că aceasta izbutise a capta toată atenţia. N-ar fi fost exclus să obţină şi-un apartament mai mare.) Nu putu coborî imediat. Văzând ce om serios au în faţă, femeile îl duseră să-i arate camerele, în ciuda transformărilor, care-ar fi putut fi observate. Trebui chiar să scoată carnetul şi să noteze preferinţele fiecărei familii. Argintescu îşi dorea casă veche în apropierea pieţei Matache, dacă se putea, spre a fi mai aproape de Institutul Politehnic. Se interesă dacă nu există ceva pe Strada Frumoasă –