asta i-ar fi convenit – pentru că nevastă-sa ar fi avut piaţa aproape şi în situaţia ei nu putea face prea multă mişcare, ca să facă piaţa la Obor, iar Matache ar fi fost la o aruncătură de băţ. („Vorbeşte de parcă avea de gând s-o ţină-nsărcinată toată viaţa.”) Femeia cea subţire, şi ea, nu scăpă prilejul şi mărturisi până la urmă că e „într-a treia”. Toate privirile se îndreptară „într-acolo”, nedescoperind altceva decât mijlocelul („ori poate numai aşa reuşeşte asta să aibă şi ea mijloc”). Ea se mulţumea cu două camere în Titan. Dar, să nu fie la parter, că intră hoţii şi praful de pe stradă, şi nici la ultimul, că e zăpuşeală prea mare vara. Să se termine odată cu prostia de-a se face blocuri americane, fără acoperiş, pentru că la noi e cald, nu ţin, cel care stă la ultimul etaj se coace.. Şi să aibă lift, că altul e ritmul vieţii azi. Urci-cobori, urci-cobori, toată ziua. Când ieşiră din apartamentul ei, se ţineau toţi lanţ, slaba simţi nevoia să generalizeze, să fie ea care trage concluzia:

— Vedeţi şi dumneavoastră care e situaţia, nu? Şi nu se mai poate aşa, postmeridiane făcu ea, fixându-şi ochii mari asupra lui Andrei, care-şi notă în carneţel „Post meridiane, folosit alandala”. Femeia vrusese să spună: „Vrei nu vrei, bea, Grigore, agheasmă”, adică nu mai merge astăzi chestia asta, dar pe drum îşi adusese aminte de-o expresie radicală, auzită de curând în 26, la o porţie de-nghesuială, şi voise să-l facă praf pe Argintescu, cel care se pretindea profesor. Adrian vru s-o-ntrebe dacă ştie cine-a fost Post Meridiane, dar Val i-o luă înainte, stârnind iarăşi zâmbetul celor de faţă, inclusiv al tovarăşului.

— Multe mai rabdă Meridian ăsta, săracul!

Coborând, în sfârşit, scările, Val îşi aminti de spaima inocentă a dactilografei, cum îi primise înăuntru, ca şi când ar fi avut fiecare mandatul în buzunar şi cum le spusese tot. Apoi se gândi cât de încrezători şi de umili se purtaseră ceilalţi, până şi asistentul, cu Andrei, pe care-l vedeau pentru prima dată. Nimeni nu întrebase cine e, cu ce drept vine, ce putere are. Fusese de ajuns sugestia, sau o vorbă aruncată-n vânt. Ce înseamnă antrenamentul! Spre a pune moţ farsei jucate, avu un gând de-a dreptul trăsnit, în orice caz plin de răutate, de ură, mai bine zis, pe care o simţea zăcând în el, ura contra prostiei şi laşităţii. Într-o odăiţă, vizavi cu camera lor, dar tocmai pe colţ, locuia Chetroiu, acea femeie divorţată demult – şi iertată de Dumnezeu – pe care o vizita destul de des un miliţian. Miliţianul era foarte discret, înainte de a-l expedia din cameră madam Chetroiu ieşea în hol şi cerceta dacă nu e nimeni. Cum se întâmplă în astfel de ocazii, tocmai precauţiile te dau de gol. Încercând să se strecoare, sfios, cu sentimentul contravenţiei, omul de la circulaţie se izbise când de unul, când de altul dintre locatari, roşindu-se tot, neştiind dacă e cazul să salute sau nu. Legătura doamnei Chetroiu nu mai era un secret pentru nimeni din bloc. Poate că, totuşi, omul ar fi trecut neobservat, ori ar fi fost luat drept vărul cucoanei, cum îl recomandase, în cele din urmă, dacă acesta n-ar fi venit îmbrăcat în uniformă, ceea ce denota că se afla în timpul serviciului şi-şi mai permitea şi el o mică pauză ilicită.

Ideea lui Val, pusă la punct în timp ce cobora scările înalte, oarecum maiestuoase, care îi aduceau în minte, nu ştiu de ce, intrarea unei vechi pinacoteci din München, pe care o văzuse prin atâtea albume, era ca Andrei să bată la uşa doamnei Chetroiu şi dacă e miliţianul acolo… să-l ia cu el. Voia să-şi verifice în felul acesta teoria că orice necunoscut, investindu-se singur cu oarecare mister, poate intra în casa oricui. Şi în puterea nopţii, dar şi ziua-n amiaza mare. Ideea era copilărească, într-un anumit fel, şi primul care s-ar fi bucurat să fie greşită, nefundată ştiinţific, ar fi fost el, Val. Se încăpăţână să creadă că, oricum, conţine şi un sâmbure de adevăr, după cât cunoştea el viaţa, şi voia să verifice. În cazul de faţă, Andrei ar fi urmat să-i spună miliţianului, pe care l-ar fi găsit desigur fără cizme şi descheiat la tunică: „În virtutea cărui articol?” Atât doar. Şi să roage frumos să-i urmeze.

Andrei şi-ar fi văzut apoi de drum. Val nu le mărturisi celorlalţi planul său, pentru că l-ar fi considerat nebun, ar fi dat înapoi. Voia să-l pună pe Andrei în faţa faptului împlinit, să vadă cum o să se descurce. Parcă-l şi vedea ieşind pe poartă, grav şi înfumurat – cum era el –, urmat scurt de bietul slujbaş al ordinei, speriat şi spăşit. Don Juanul merita o pedeapsă, o corecţie sau o reglare a tirului, mai propriu, pentru următorul fapt. Iubita sa răscoaptă nu locuia singură, ci cu mama sa, o bătrână trecută de optzeci de ani, vă închipuiţi, care n-auzea şi nu vedea nimic, dar oricum deranja prin simpla prezenţă. Aşa încât vizitele ibovnicului erau deconspirate de prezenţa fără niciun scop a bătrânicii la bucătărie. Aşezată pe banca de lemn, cu ibricul de ceai în mână, ori pus jos în faţă pe ciment, ea privea în gol câte un ceas, două, trecând cu aceeaşi indiferenţă şi peste bârfa cumetrelor, şi ele stânjenite de popândăul uman, care le asculta fără să le asculte. În ultima vreme, tocmai spre a nu mai stârni comentarii, doamna Chetroiu îşi depunea mama în „odaia cealaltă”. Această „odaie” se afla dincolo de hol, pe culoarul care ducea la scara de serviciu. Era o cabină de baie, care îşi pierduse întrebuinţarea (acum baia blocului se afla chiar dedesubt, mare cât toate zilele) şi era ticsită de lucruri vechi, scaune sfărâmate, crătiţi, boarfe de tot felul. Plus o somieră, mai veche încă decât baba. Cum cabina era totuşi cabină, adică destul de mică, somiera nu încăpuse decât în picioare, rezemată de perete. Aici îşi aducea femeia scumpa sa mamă în ceasurile de „armonii intime” ori de „doruri şi amoruri”, vorba poeţilor de odinioară. O ruga să