ia loc pe canapea. În tot acest timp bătrâna stătea într-adevăr pe canapea, dar în picioare, se mai odihnea „o ţâră”, „un conac”, rezemându-se de arcurile vechi, care-i intrau în coaste. Era însă aşa de bătrână şi slăbită, suferea parcă şi de ciroză, care o umflase, fără însă a-i da şi putere, încât poate că nici nu-şi dădea bine seama dacă stă jos sau în picioare. Aşa o surprinsese odată Val, ducându-se să-şi ia nişte gips din cabina alăturată, care era a lor – un W.C., de asemenea, scos din funcţiune, unde îşi păstra el „bagajul” – şi nimerind din greşeală peste bătrâna care stătea răstignită pe canapea. Fie şi pentru această răstignire, şi „tâlharul” şi-ar fi meritat din plin porţia, se gândea Val. Îl convinse pe Andrei „să-şi arunce un ochi şi pe coridorul acesta, poate imobilul se dovedeşte totuşi impropriu”. Tot el fu cel care bătu la uşa Chetroaiei. Se auziră mişcări grăbite şi după câteva momente ieşi doamna Chetroiu, buhăită la faţă şi cu lacrimi în ochi.

— Aţi venit? – zise ea maşinal – înainte de a-şi da seama cine era. Probabil că aştepta pe cineva. A, dumneavoastră!… Poftiţi… Poftiţi înăuntru. Moare mama. Se pomeniră toţi în faţa muribundei, întinsă pe pat. „Dumnealui” era şi el acolo, însă decent, împărtăşind sincer suferinţa, pe sfârşite, a bătrânei şi durerea, mereu crescând, a fiicei, care îşi tot vâra nasul şi suspina într-o batistă. Aşa încât planul lui Val cădea baltă. Nu se putu stăpâni să nu-i sufle totuşi lui Andrei: „Umflă-l pe vardist”, la care acesta ridică din umeri, neînţelegând nimic. Gluma i se păru deplasată chiar şi lui Val. „Vardistul” se ocupa de lumânări, potrivea perina sub capul bolnavei – nu era exclus, la urma urmei, să fi fost într-adevăr vărul Chetroaiei, deci moartea care plutea prin casă lovea o rudă. Poate că nu era aşa, ci doar sufletul său bun îl făcea să nu-şi lase amica nici în momentele de panică şi dezorientare. Mai ales, el, ca miliţian, tocmai acum era cazul să intervină cu ordinea. Aşadar avea grijă de lumânări şi-o întreba pe muribundă dacă dorea ceva. Aceasta respira greu şi rar, iar ochii i se înţepeniseră, arătând parcă de două ori mai mari. În pupile mai licărea din când în când o fărâmă de viaţă – ori era poate un reflex al flăcării lumânării. Adrian, care studiase fenomenul morţii, cu ocazia unui reportaj ce îi ieşise foarte bine şi mai ales documentat – ţi se făcea părul măciucă –, iar până la urmă sărise din pagină, constată cu glas tare „starea de comă a pacientului”. În documentarea lui fusese dus, pe baza legitimaţiei de la revistă, prin faţa a zeci de paturi unde observase moartea în cele mai diverse aspecte – un potpuriu al morţii în chinuri – expresia lui din material, de la zvârcolirile năprasnice de fiară lovită în plin, care se opune cu înverşunare, la rugăminţile disperate ale altora, grijulii de ce lasă în urmă, şi la pasivitatea „de înec în ghiol” a altora, care iau decesul ca pe o sare amară, cu resemnarea celui care şi-a depăşit gândul vindecării. Desigur, şi mirosul specific dezagregării te putea duce cu gândul la „ghiol”. „Colaps” – mai adăugă Adrian, la fel de fără rost ca şi înainte. Nu voia să arate ce ştie, bineînţeles, făcuse o constatare, îl luase constatarea pe dinainte. Îşi aminti că în asemenea stare bolnavul poate fi încă, uşor, conştient, deşi incapabil să reacţioneze în vreun fel. Ba chiar din momentul morţii clinice, adică al încetării bătăii inimii, omul mai e conştient încă vreo două trei clipe, celulele creierului, înainte de-a se sufoca, mai pot înregistra reacţiile celor din jur. De pildă, mortul poate auzi cuvintele surorii care spune: „A murit”. (Aşa îşi intitulase chiar reportajul.) Suntem într-un fel martorii oculari ai propriei morţi, ceea ce nu e rău. Adică ar fi rău dacă ai fi chiar singur. Ne semnăm şi ne aprobăm propriul deces. Asta i se părea lui Adrian extraordinar, şi voia să mai scrie ceva în continuare, deşi îşi propusese să verifice încă o dată ipoteza, consultând şi alţi specialişti.

— Nu sunteţi de la „Salvare”? îl întrebă, smiorcăit, doamna Chetroiu pe Andrei. Am chemat-o încă de-acum o jumătate de oră…

— Nu… duduiţă (Andrei căută un cuvânt de mângâiere şi nu găsi)… venisem cu o altă problemă… Dar în situaţia aceasta, vă rog să mă iertaţi! Se retrase şi ceilalţi îi urmară, tot aşa, mergând de-a-ndăratelea  şi cu capul plecat, cum e bine în astfel de ocazii. În hol îi aştepta domnul Pupăzan, cu şorţul de bucătărie prins în jurul mijlocului, peste pantalonii vechi, şi dădea semne de nerăbdare. Îi căutase pesemne şi în camera lor.

— Al dumneavoastră e peştele ăla care se zbate-aşa? întrebă el. A umplut bucătăria de apă. E o lăcăraie, vai de mamă de om.

— A înviat? se miră Andrei. Dădură fuga în bucătărie, să vadă fenomenul. Crapul se bălăcea vesel în chiuveta prea mică pentru el, izbea din când în când tare cu coada, făcând să sară stropii până la geam, ori pe plita pe care cineva o aprinsese şi sfârâia şi mârâia la fiecare picătură.

— Ca să vezi, domnule, viaţa! exclamă Adrian.

— Mai bine învia baba – zise Val. Ce-ar fi dacă-am pune-o şi pe ea în chiuvetă, văd că are puteri miraculoase, ori poate în cadă… Vru să râdă, dar se ruşină de propriul glas şi tăcu. E al meu, spuse el apoi, pe alt ton. Mi l-ai promis.

— Mă chemi şi pe mine la ciorbă – se învioră Andrei. Te pricepi la ciorba pescărească?

Val nu-i răspunse. Apucă zdravăn, cu amândouă mâinile crapul, care vădea o deosebită vlagă şi mai ales forţă de alunecare, merse cu el şiroind în curte şi-l aruncă în butoiul cu apă. Acest butoi se afla de mai multe zile acolo, pus la umflat, nu se ştia de cine. Vreunul dintre locatari voia să bage varză la murat, pentru iarnă – casa aceasta era plină de gospodari. Deocamdată butoiul era numai bun pentru un acvariu. Văzându-se în atâta apă, crapului parcă nu-i venea să creadă, se