dădea de-a scufundişul, ieşea la suprafaţă, înota încolo şi-ncoace, dezmorţindu-şi parcă oasele. Principiul vaselor comunicante – se gândi Val. În timp ce unul moare, altcineva învie, indiferent dacă cel care moare e om, iar cel care se naşte ori revine la viaţă, un dobitoc de peşte. Există în univers o anumită cantitate de viaţă şi-o anumită cantitate de moarte şi el – universul – procedează ca un contabil care lucrează en gros, lui să-i iasă mereu suma mare, totalul. Aceste speculaţii, în faţa butoiului, îi fură întrerupte de Adrian, care deschisese fereastra bucătăriei şi-i striga:

— Val, hai, mă, du-te cu Andrei după canapeaua aia… Că la urmă îşi ia vorba înapoi.

— A, desigur, canapeaua. Că bine zici, şi uitasem! Făcu Val, vesel. Am nevoie de ea, bine-nţeles, că tot voiam eu să mă-nsor deseară. Plecă imediat cu Andrei care nu stătea departe, iar Adrian, obosit de-o noapte întreagă petrecută în tren, se duse să se culce puţin, înainte de-a da telefon la redacţie şi de a-şi anunţa sosirea.

CAPITOLUL II

IEŞIND pe poartă, Olga o luă spre Calea Victoriei. Nu ştia dacă se va duce acasă sau la prietena ei Ruxandra, care o aştepta. Minţise spunând că întârzie la şcoală, azi avea cursuri abia de la 9,30. Nu s-ar fi dus însă nici la facultate. Oricum, până la colţ, se putea hotărî. Ruxandra nu stătea prea departe. Ar fi trebuit s-o apuce la dreapta, pe Calea Victoriei – vreo zece minute de mers pe jos. În caz că se întorcea totuşi acasă, trebuia să ia tramvaiul sau un autobuz. Timpul de gândire îi fu sporit din cauza unei maşini de pâine, ieşind încărcată de la Fabrica de pâine care se afla cu câteva blocuri mai încolo de casa lui Val. Blocase toată circulaţia, se strânseseră tramvaie şi convoaie de camioane de-o parte şi de alta. Şoferii scoteau capul pe fereastră şi-i dădeau sfaturi îndoite cu înjurături celui de pe maşina buclucaşă. Un om al fabricii care dirijase manevrele dubei, oprind în stradă traficul, se certa acum şi el cu şoferul: se pare că acesta nu-i ascultase toate indicaţiile. Era o harababură de nedescris pe strada îngustă, una din cele mai aglomerate din inima capitalei. Olga aştepta absentă, oarecum bucuroasă că mai poate sta pe loc. Trase în piept, odată cu aerul greu al atâtor ţevi de eşapament ce trepidau, şi un miros plăcut, care îi trezi o sumedenie de amintiri din copilărie. Se pare că mirosul pâinii calde este, alături de gustul laptelui, cel mai puternic declanşator de amintiri din copilărie. Mai ales pentru cei născuţi la ţară, ori care şi-au petrecut primii ani într-un sat – cazul Olgăi. Tot Ion Creangă se află într-o pâine care ţi se frânge în faţă, caldă şi aburind. N-avea rost să se ducă acasă. Voia să mai amâne puţin judecata din urmă – cu bărbatul ei, care ştia unde fusese ea, nu dormise probabil toată noaptea încercând să-şi închipuie – nu era un om lipsit de imaginaţie, o, deloc! – ceasurile ei de dragoste, desigur exagerând mult, punându-şi în valoare şi înclinaţia spre grotesc şi fantastic, şi răutatea ieşită din comun, şi priceperea în deducţii şi raţionamente absurde. Ca un detectiv care, prea conştiincios, inventează o sută de ipoteze ale săvârşirii crimei, una mai valabilă şi totodată mai fantastică decât alta. În ciuda apatiei pe care-o afişa uneori în public, Şandru era, acasă, de-o gelozie feroce, în stare s-o bănuie pentru cel mai banal gest camaraderesc pe care i l-ar fi făcut unui coleg, să-şi închipuie cine ştie ce „semn”, construind de aici un întreg eşafodaj, descoperind fire noi, venind cu noi argumente şi până la urmă implorând-o „măcar să recunoască”. O vânătaie pe pulpă sau ceva mai sus, cauzată de cine ştie ce lovitură nevinovată de colţul mesei sau al băncii – aşa explica ea – era izvorul unor lungi certuri familiale şi de cele mai multe ori al altor vânătăi mult mai apăsate şi de provenienţă cunoscută. Până nu-i trecea vânătaia de pe pulpă – dacă nu încasa altele –, Olga n-avea linişte-n casă, el era mereu ţâfnos, izbea, trântea, spărgea, spunând că „ştii tu de ce”. Odată a pândit-o când a ieşit de la facultate, era tocmai cu un coleg, care-i devenise de mai multă vreme foarte antipatic lui Şandru, de asemenea fără niciun temei, acela i-a întins mâna la despărţire şi o fi strâns-o, poate, Dumnezeu ştie, „o idee” mai mult decât trebuie, dar asta doar ca s-o şicaneze ori să parodieze gestul îndrăgostitului fără speranţă, şi el a observat „scena”. Stătea în colţul străzii, fumând ca un turc şi aşteptând-o de vreo jumătate de oră. N-a scos niciun cuvânt până acasă. Acolo a legat-o cu cureaua de piciorul patului şi a bătut-o într-un acces de mânie vecin cu nebunia. Îi sticleau ochii ca la demenţi, atâta doar putea ea să observe printre loviturile care curgeau ca o ploaie de vară, bogată, cu fulgere şi mai ales cu trăsnete. Dădea şi cu pumnii şi cu picioarele şi-i era tare frică să n-o omoare. Frică mai mult pentru el, că intră la puşcărie şi-şi pierde situaţia. În ceea ce-o privea pe ea personal, atunci chiar ar fi vrut să moară, oricum se lămurise ce e şi cu viaţa asta. El, vânăt, cu părul ciufulit şi gâfâind greu, poate chiar mai tare decât ea, era, de! cu cincisprezece ani mai bătrân… îi cerea „să spună totul, măcar acum în al doisprezecelea ceas”. „Spune ce e între voi şi te las, scapi basma curată”, răcnea el, răguşit. „De când trăiţi împreună?” Olga zâmbi, amintindu-şi un proverb de-al lui Anton Pann: „Bărbatul gelos îşi învaţă nevasta curvă”. Exact cazul ei. (Olga se judeca prea aspru. Era cea mai curată, cea mai cinstită femeie. Până la un punct.) Şandru tot sâcâind-o cu neroziile lui: „De ce te-ai uitat aşa la cutare?” „Ce-ai avut să-i spui cretinului ăla?”, îi atrăgea într-adevăr atenţia asupra diverşilor bărbaţi, făcând-o să se uite la ei ca la nişte bărbaţi, mă rog, îi dădea idei. Bătaia amintită nu fusese prima, dar cea mai groaznică şi atunci