s-a hotărât ea s-o termine cu nebunul. Întâlnirea cu Val s-a nimerit chiar în perioada aceasta de vid sufletesc – Val a aterizat pe moale, cum se pronunţase chiar el, zâmbind, când ea îi povestise deschis situaţia în care se află. Nu ştia prea multe despre Val, era însă „sigură” că pe Şandru nu-l mai iubeşte. (Femeile simt nevoia să se justifice, chiar faţă de ele însele, găsind motivarea unui sentiment nou în faptul că le-a ieşit de la inimă celălalt ca şi când lucrurile acestea ar avea vreo legătură, ori s-ar exclude riguros ştiinţific.) Făcând această remarcă, Olga, furioasă pe sine că e totuşi femeie, observa că micul incident de circulaţie era pe cale să se rezolve. Duba imensă, mirosind a pâine (bine că miroase a pâine, Olga respiră adânc), tot dându-se înainte şi-napoi, crease un mic spaţiu pe unde se puteau strecura deocamdată pietonii. Trecu dincolo, mai mult împinsă din spate, hotărâtă acum să-şi continue drumul pe jos la prietena ei. Mai ales că tramvaiele şi autobuzele blocate cine ştie când şi-ar fi reluat circulaţia normală. Când să dea cotul pe strada luminoasă, curată, desigur cea mai frumoasă din Bucureşti, pe care îi plăcea să treacă – şi găsea mereu prilejuri – simţindu-se bine, ca într-un orăşel de provincie, ca la Turnu Severin, ori la Fălticeni, bunăoară (nu se ştie de ce această stradă nu e deloc aglomerată, ba sunt porţiuni unde e aproape pustie), ochii îi căzură pe mormanele de frunze din curtea unei clădiri. Era mai degrabă un mic parc decât o curte, cu castani groşi şi stejari seculari, care vara acopereau cu coroanele lor casa, „foişorul” îi venea să-i zică, un palat în miniatură. Casă boierească, oricum, de pe vremuri. Proprietarul, cine-o fi fost, avusese bani, iar arhitectul gust. Intră în grădină. Îşi aminti că aici e muzeul de numismatică. Pe grilajul porţii exista chiar o tăbliţă, cu orele de funcţionare. Trecuse de multe ori prin faţa lui. Fără să fi găsit timp să-l viziteze. Putea fi, oricum, interesant. Era de felul ei o curioasă, avidă de tot ce e nou, chiar în materie de monede vechi. Peste tot erau mormane mari de frunze moarte, strânse cu o greblă ruginită, iar în fund un paznic, care probabil cumula şi funcţia de îngrijitor al parcului, tocmai dăduse foc unei noi grămezi. Frunzele moarte ardeau, trosnind vesel, a primăvară, un fuior de fum albăstrui se ridica încet, ca o plasă trasă de undeva din slavă. În această plasă Olga parcă s-ar fi vrut prinsă şi înălţată la cer. Şi în ea ardeau podoabe vechi. Atmosfera era oarecum de ajun de paşti – deci mai degrabă de patimi decât de înălţare. Pe femeie o străbătură, ca şi adineaori la mirosul franzelelor şi al intermediarelor, fiori ancestrali, peste care însă trecu repede şi cu oarecare regret, cu o grabă care ar putea fi asemuită gestului pe care-l faci cu mâna când zici: „Lasă! Nu acuma!”. Zicea „lasă!” celor mai vechi amintiri, nu avea timp de ele, acum „nu-şi mai vedea capul din treburi”. Cu acest gând intră în muzeul deschis de abia câteva minute, care rămânea aproape pustiu toată ziua. Goana după bani vechi nu se poate compara, oricum, cu goana după bani noi. O femeie care se afla în una din camere se uită lung la vizitatoare. „Unde e casa?” întrebă Olga. „Intrarea liberă” – i se răspunse. Monedele vechi erau puse în vitrine, le puteai privi aplecându-te asupra lor, ca peste nişte bijuterii. Băncuţe mici şi uşoare ca foaia de staniol de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, abia se mai puteau vedea frânturi din efigii, bani cu chipul unor domnitori ca Vasile Lupu, foarte multe de pe vremea lui Heraclit Despotul. Nu ştia că acesta din urmă „bătuse” şi bani. Unele monede se aflau aranjate separat, fiecare într-un locaş de pluş, se vedea că erau mai importante. Altele stăteau grămezi, ori vărsate din ulcica în care fuseseră descoperite. Erau acolo, amestecaţi, bani turceşti, austrieci, polonezi. O secţie specială cu monede greceşti şi romane „găsite pe teritoriul patriei noastre”. Şi iarăşi, bani străini „care au circulat în ţările române”, cum se explica întotdeauna într-o notă dactilografiată, lipită pe partea din faţă a vitrinei. Putea vedea creiţari, groşi, ruble, „galbeni venetici”, napoleoni de aur, cocoşei şi câteva monede mai mari cu chipul lui Franz-Joseph gravat în aur. Numai câteva momente putu Olga să urmărească atent această comoară. Privind o splendidă monedă pe care puteai vedea chipul lui Alexandru cel Mare, se gândi că Şandru Alexandru – ea îi zicea în intimitate Sandu – nu este totuşi capabil s-o facă fericită, chiar dacă-ar vrea, oricât ar vrea. Nu este el omul… (pe „acela” îl înghiţi)… şi se distruge în primul rând pe sine. Nu ştiu de ce avea mereu nevoie să-i ducă grija lui. Dacă i-a trecut accesul de furie şi n-a înnebunit de-a binelea azi-noapte, n-ar fi exclus să se pomenească anunţată să se ducă să-l viziteze la Spitalul 9 – va încerca s-o ia cu binişorul, să-i ceară tot el iertare, să cadă în genunchi în faţa ei şi, trecând peste orice mândrie, să-i sărute picioarele (făcea şi de-astea, picioarele le mai pupi, dar nu aşa nitam, nisam!). Scenele acestea o enervau cel mai mult pe Olga şi dacă ar fi fost după ea ar fi preferat bătaia „curată”, din capul locului, pentru că până la urmă tot aşa se termina. Oricum, mai bine o bătaie, o mamă de bătaie, bărbătească – cum i-a bătut Alexandru cel Mare pe perşi – parcă el a distrus, a ras din temelii Babilonul – decât mângâierile acestea laşe. Alexandru cel Mare era altfel de bărbat – îşi zise ea – încercând să se concentreze asupra obiectului pe care-l studia… Da, da, cu totul altfel… Păcat c-a murit aşa de tânăr, păcat că… Ia te uită ce e acolo! Trecu la altă vitrină. Şandru era, bineînţeles, un prost, asta putea s-o jure. Dar nu orice fel de prost, un anumit tip de nerod care pare înţelept, pus într-o specială lumină. Creierul lui