trebuie să fi cântărit foarte puţin, de cincisprezece ori mai puţin decât al lui Iorga, care a fost un fenomen. Bine, ea s-ar fi mulţumit şi cu un om normal –, dar el, aşa cum se prezintă la ora actuală, e sub limită. Era demult cazul să nu se mai complacă în situaţia asta. Oricum, ea era obligată să ridice ştacheta.

Fără a avea studii deosebite, bărbatu-său ajunsese destul de bine. (Val îi spusese: ba tocmai de-aia! Asta o cam enervase atunci, putea cel puţin să se exprime mai politicos, să fi spus măcar: Ba tocmai de aceea!) Ura nedreptatea socială – Şandru – şi chiar aşa scria şi-n autobiografii, şi încă de pe vremea primelor clase îşi făcuse din lupta împotriva nedreptăţii sociale un ţel. Înzestrat cu reale calităţi – cine i le tăgăduieşte? – şi o inteligenţă nativă. O, dacă ar fi apucat el să termine clasa-ntâi de liceu măcar, care i-ar fi dat un cu totul alt lustru, alt „lac”, precum la mobilă. Da, dar chiar şi aşa, bazându-se numai pe puterile lui, urcase câteva trepte bunicele. Forma cadre. Pesemne că şi aceste cadre formate de el, care, aşa cum se întâmpla, îşi depăşeau maestrul, când căpătaseră nişte posturi mai bune, îl mai săltaseră şi ele, pentru că aşa, ca om, Şandru putea fi simpatizat de la prima vedere. (Nu şi de la ultima.) Acum era director adjunct la un minister, mai bine zis pe cale de-a fi dat afară, pentru o problemă neclară, cu nişte oameni care erau puşi pe statele de plată fără a activa propriu zis în cadrul ministerului, dar ei munceau totuşi – Naiba ştie ce făceau! – şi cineva trebuia să-i plătească şi pe ei. Şi fie că erau plătiţi de ministerul acesta, ori de celălalt, tot statul nostru plăteşte, nu? cum căutase el să-şi dreagă gafa, dar fără succes. „Problema” ieşise la iveală, nu ştiu cum, la un control, îl lucrase pesemne cineva şi acum i se clătina scaunul. Ce era mai grav pentru el, ce-l atingea poate cel mai dureros, era faptul că i se clătina şi patul. Dar rău de tot. Olga zâmbi. Nu era vina ei. Se zgâlţâia tare de tot. „Să trecem la epoca romană.” „Epoca romană – citi ea pe un panou mare pe perete – a fost cu deosebire bogată în emisiuni de monede…” „Parcă numai în asta?” Mulţi ani el ocupase funcţia de director plin, la cele mai felurite instituţii, de la Circ până la Fabrica de timbre, şi de aici a trecut tot director la Forţele de muncă, apoi director la IRTA, de acolo la cultură şi aşa mai departe, de vreo cincisprezece ani, aproape din fragedă pruncie, era tot director. „Va cădea şi de data asta cel puţin şef de cabinet” – îi prezisese Val. Într-o vreme, Şandru fusese directorul sau şeful unei comisii de preluare şi inventariere a bunurilor din palatele şi castelele burghezo-moşierimii, inclusiv cele ale familiei regale. Obişnuia să-i povestească „grija” cu care întreaga comisie procedase la întocmirea inventarului unui castel, de exemplu. Cea mai mare parte din mobilierul aparţinând familiei regale fusese strânsă grămadă, încărcată în camioane şi repartizată la diferite instituţii din Bucureşti ori din alte oraşe. „70 de scaune” se trecea în registru, indiferent dacă aceste scaune erau din abanos, cu incrustaţii şi sculpturi, ori scaune de duzină. La fel cu tablourile. Animalierii flamanzi erau înregistraţi de-a valma cu Ipolit Strâmbu şi Artachino, găsiţi prin camerele de serviciu, la rubrica „Picturi”. Nu era exclus ca oamenii lui să fi făcut diferite mişcări, înlocuind un tablou valoros cu o pictură de gang şi o garnitură stil Ludovic XV cu mobila de bucătărie luată la repezeală dintr-o casă oarecare. Cu toată cultura lui, Şandru nu apucase să-şi educe şi gustul. Adică avea o pornire spre frumos, îi plăceau femeile frumoase… nu-l prinsese odată un subaltern cu o bucătăreasă chiar în birou? – asta o povestea el însuşi la capitolul aventuri dinainte (de căsătorie). În afară de asta, aceste mese şi scaune, porţelanuri chinezeşti, vase de Saxa, vase greceşti, sticlărie de Murano, precum şi diverşii Van de… cutare, erau opere burgheze, pe care trebuia să le atingi cu scârbă şi să le îneci într-un dispreţ suveran. Suveranul nostru este acum dispreţul, spusese atunci un funcţionar, râzând. Cel care ar fi mângâiat un vas chinezesc din dinastia Tang, înainte de a-l fi trecut la rubrica „Diverse” cu specificarea, „300 de oale şi 80 de scrumiere de diferite mărimi”, ar fi părut suspect în ochii celorlalţi. Ar fi însemnat că nu s-a dezbărat suficient. De altfel, Olga admitea că orice revoluţie, în iureşul ei nestăvilit, odată cu gunoaiele, cu pleava, cu vechiul care trebuia spulberat, mai spulberă din greşeală şi valori autentice. O revoluţie fără lupte ar fi de neconceput. Val cu acest lucru era de acord. Da, revoluţia înseamnă, obiectiv, o luptă între două părţi, luptă crâncenă, altfel ar fi spectacol; dar de ce să sfărâmăm într-un an sau doi obiecte pe care, mai apoi, decenii ori chiar secole întregi ne vom căzni să le refacem, dacă asta mai e posibil? Ca sculptor, îl înţelegea. Desigur, nu-i convenea să ştie că o statuie a lui, dacă ar fi făcut-o – era problematic –, va fi într-o zi dărâmată cu cotul de un Şandru oarecare, care n-a auzit nici de Praxitele ori Fidias, darmite de Val Tomiţă.

— Dacă admiţi capetele sparte, de ce să nu admiţi că se pot ciobi şi nişte fleacuri de gipsuri? se înfuriase Olga.

— Eu nu admit că trebuie să spargem nici capetele. De ce să le spargem?

— Păi de-aia… că altfel n-o mai numim revoluţie, îi spunem balet, îi spunem „pupat toţi piaţa Independenţei”.

În perioada respectivă, Val, care era un copil, avusese ocazia să se aleagă chiar cu capul spart, dincolo de orice metaforă, spart de-a adevăratelea, cu o cazma. Încercase să sustragă dintr-un morman de cărţi şi hârtii, care fuseseră „iepurate”, dintr-o veche bibliotecă a unui orăşel din Ardeal, nişte bucoavne vechi, fără a şti precis ce e înăuntru, ci aşa dintr-un gest spontan, de custode benevol. Totul trebuia ars