fără întârziere, fuseseră descărcate acolo la marginea târgului câteva camioane cu hârţoage. Se strânseseră copiii curioşi, care se jucau în jur, unii mai dădeau să pună mâna pe ceva, dar erau luaţi la goană de cei care se ocupau cu afacerea asta. Val, gonit de vreo câteva ori, revenise şi tot zgândărea cu vârful pantofului, mai bine zis cu degetele ce-i ieşeau prin pantofii rupţi, cotoarele cărţilor, încercând să citească titlurile. Strecurase ceva în sân, când s-a pomenit pălit cu cazmaua, care folosea la ruperea cu trecutul. Poate că omul acela nu voise anume să-l lovească în cap, dar el se ferise şi se pomenise trăsnit, i se întunecase vederea şi-ncepuse să curgă sângele. Din cauza asta, nu i s-a mai umblat în sân. Printre hârţoagele ascunse, erau câteva zapise cu pecete mare de ceară roşie, legate cu şnur gros de mătase împletită. Pe unul era sigiliu domnesc. Mai târziu, dăduse muzeului din localitate aceste preţioase documente, scăpate ca prin urechile acului. Dar cât or să mai reziste? – întrebase el, cu un fel de plăcere sadică. Cât or să mai reziste? Dacă-o luăm iarăşi de la capăt?

— Vorbeşti ca să nu taci – se supărase Olga. Ştia că lucrurile sunt ireversibile („când e vorba de bine”, rânjise el), că, oricum, „suntem tari pe poziţie”. Dar cum să-i bagi asta-n cap lui Val?

— Ba tocmai mie ai putea să-mi bagi mai uşor în cap chestiile astea, prin crăpătura pe unde-a fost spart.

— Nu, tu suferi pentru statuile tale… ca şi când ai fi cel puţin Michelangelo, şi ţi s-ar fi ciobit „Pietà”. Observase la el o mulţime de „răbufniri”. Trăind atâta timp cu Şandru, îşi însuşise ceva din vocabularul lui, şi ceva mai mult chiar din felul acestuia de a vedea lucrurile, simplist desigur dar just. Poate că voia doar s-o tachineze pe ea, ca soţie de ştab, poate din cauza asta apăsa atât de mult pe vederile lor deosebite. Olga se întreba totuşi dacă e cazul să continue cu Val luând în consideraţie această „nepotrivire de caracter reacţionar”. (Se numeau unul pe altul „reacţionari”.) Pe de altă parte, unele vederi ale amicului său prindeau acum tot mai mult teren, erau rostite aproape cu voce tare, iar altele chiar recunoscute făţiş drept „greşeli ale trecutului”. Chiar soţul său avea la activ, declarate oficial şi recunoscute ca atare, pe puţin vreo douăzeci de asemenea „greşeli ale trecutului”. Săracul Şandru! „Alexandru cel Bun pare un moşulică destul de bleg” – se gândi Olga, ajungând în dreptul vitrinei cu băncuţe din secolul XV, din Moldova. Marele gospodar se arătase destul de harnic şi în privinţa baterii monedei proprii. Erau acolo o grămadă de monede din vremea sa, care asiguraseră în cei 32 de ani, cât ştiuse să-şi prelungească blânda domnie, un mare echilibru financiar şi comercial Moldovei, banii lui având greutate şi putere de cumpărare. „Aproape ca marca vestgermană de azi” – îi trecu femeii prin minte, neîndrăznind să se gândească chiar la dolar. Asta o înveseli, nu ştiu de ce, şi ieşi din muzeu bine dispusă. Îngrijitorul dăduse foc aproape tuturor grămezilor de frunze, întreaga curte era năpădită de un fum acru. Pe o bancă, în ciuda acestei perdele, care-i acoperea din când în când, şi iar îi dezvelea, după cum bătea vântul, se aflau doi tineri – un băiat şi-o fată cu codiţe, desigur elevi la liceu – care tocmai se sărutau. De la epoca lui Alexandru cel Bun la un sărut contemporan trecerea se făcea firesc, fără nicio stridenţă, aşa cum ştie să sară viaţa de la una la alta fără să deranjeze prea mult, sau fără să se sinchisească în caz că deranjează. Mergând în jos, către Academie, Olga se întâlni cu o colegă, Frieda Kraus, care tocmai ieşise de acolo, fusese să facă nişte fişe la lingvistică, la o lucrare care se găsea pe toate drumurile, nu ştiu de ce era nevoie să meargă s-o conspecteze tocmai la Biblioteca Academiei.

— Ţi-am spus, tu, zise iute Frieda, o „vorbicioasă”, numai bună pentru interlocutorii tăcuţi, care pot între timp să se gândească la ale lor, sau nu ţi-am spus că am fost duminica trecută la ţară? Aici lângă Bucureşti, la o cunoştinţă a unei prietene. Dragă, şi m-a impresionat un lucru. Nu eşti curioasă să afli?

— Ba da, dar sunt cam grăbită. Nu avea chef deloc să lungească vorba cu colega pisăloagă.

— O fată, dragă, trăia cam rău cu bărbatu-său şi s-a otrăvit. A băut verde de Paris sau mai ştiu eu ce, sodă. După aia se răzgândise, ar fi vrut să trăiască, n-avea nici douăzeci de ani, şi s-a repezit în curte, la ţâţă vacii, să sugă… Credea că laptele poate anihila puterea otrăvii. Degeaba, într-o jumătate de oră a murit, îi părea grozav de rău că se prăpădeşte, îşi smulgea părul din cap şi zicea: „Unde mă duc eu de la casa mea?” Îl iertase pe bărbatu-său (eu n-aş fi făcut una ca asta. Fir-ar el al dracului!), a avut bunătatea asta să-l ierte, auzi, şi ultimele puteri şi le-a adunat ca să-i spună unde a pus cecul cu banii strânşi pentru mobilă de bucătărie. Ei. Ce zici? E prima dată când mă duc la ţară şi-o să mai merg. Aspecte foarte interesante şi pe-acolo. Olga nu spuse nimic, făcu un semn cu mâna, care putea fi interpretat oricum şi se grăbi să plece. La drept vorbind, o impresionase această povestire. O luă chiar drept un fel de prevestire funestă, care avea legătură cu ea personal. Acea tânără ţărancă fugind cu otrava în sânge după ugerul vacii prin bătătură, agăţându-se de el cu disperare, căutând o ultimă salvare la un animal, i se păru oarecum simbolică. O Casandră despletită, care îi prevesteşte ei o mare nenorocire. Mai bine n-o întâlnea pe Frieda asta. Tot drumul se gândi la scena povestită. Căută să ghicească şi cam ce nenorocire o paşte, se prefăcea că n-ar şti, deşi o ştia prea bine. Nu putea fi decât una singură. Ajunse la locuinţa prietenei sale. Era o colegă de la aceeaşi facultate, cu doi ani însă mai mare şi desigur cu