mai multă experienţă, în toate privinţele. Nu erau propriu zis prietene la cataramă, dar Ruxandra – aşa o chema, Ruxandra Cocean – era ceea ce se numeşte în limbaj studenţesc „o mare sufletistă”. Gata să sară ori de câte ori cineva avea vreun necaz, îi trebuiau urgent 20 de lei, se rupea un ciorap, ori avea nevoie de o rochie pentru a face faţă unei cununii. Era o fată frumoasă, de altfel. Olga o găsea prea spălăcită, cu un zâmbet cam lălâu, şi un pic trecută. Nu, nu se putea spune că n-are corp frumos. Adevărul e că avea succes la bărbaţi, dar ea nu-şi putea da seama cât se datorează farmecelor „intrinsece” ale „copilei” şi cât faptului că ştia să-şi pună în evidenţă calităţile şi să provoace bărbaţii s-o admire. Se învârtea ca un spârnel în lumea artistică. Pe noptiera ei găseai fie o carte de istorie literară, proaspăt apărută cu o dedicaţie pompoasă din partea autorului, lucru destul de imprudent pentru acesta, sau pentru aceştia – erau mai mulţi – pentru că Ruxandra citea dedicaţia la toată lumea, spunând că autorul e prietenul ei cel mai bun, ba chiar c-au discutat împreună sumarul, înainte de a-l da la tipar. „L-am pus să scoată nişte bazaconii, care dacă-ar fi apărut...” Nu mai demult decât adineaori, adăuga ea, primise un telefon de la dumnealui autorul, care-o întreba ce părere are despre carte, dar ea nu mai avea chef s-o mai citească o dată, după ce-o văzuse şi-n şpalt. N-ar fi exclus să treacă acum pe-aici. Avea o cameră închiriată într-un spital – sau o policlinică, ba parcă spital –, o clădire imensă, veche şi fără niciun stil, mansardele căreia rămăseseră nenaţionalizate şi erau ocupate şi date în chirie sau sub chirie de diverşi particulari. Ca să nimereşti la ea trebuia să străbaţi un drum destul de întortocheat riscând a ţi se tăia calea de portarul spitalului (deci, totuşi, spital) care ţipa la tine că „azi nu e vizite”. Aceasta îi şi convenea într-un fel Ruxandrei, mai stăvilea astfel valul de admiratori („O să-i îmbrac în livrea” – zicea), deşi în caz că unul reuşea să se strecoare şi în intimitate îşi permitea vreun gest echivoc, ea mai avea o armă: „Vine gazda. Stai cuminte, că acum intră gazda”. Gazda stătea alături, îşi avea camera sa, dar după spusele fetei putea intra oricând, fără măcar a bate la uşă – făcea un fel de control inopinat al moravurilor, procedând prin sondaje. Altfel, cică era o femeie de treabă, o fată bătrână, care nu suferea bărbaţii, vai de capul şi de viaţa ei neîmplinită.

Olga avu noroc. La poartă nu era nimeni, cu portarul se întâlni tocmai pe coridor, dar spre surprinderea ei, acesta nu-i zise nimic, ori poate era zi de vizite. Ruxandra nu se sculase din pat, deşi pretindea că e trează de la cinci, contrazicându-se apoi peste câteva minute, afirmând că n-a închis un ochi.

Vorbea la telefon cu cineva, vreun admirator plicticos, pentru că din când în când astupa cu mâna receptorul şi-i arunca ei iute întrebări, ori făcea aprecieri.

— Ţi-am dus grija toată noaptea, tu – spuse ea. Apoi, în telefon: „Kant admite şi el existenţa unei divinităţi, scrie însă aşa de greoi şi de-mpiedicat, încât e foarte dificil să-ţi dai seama de asta. Ştii cine-a spus la noi că nu crede că sunt cinci oameni care l-au citit de la un capăt la altul? Nu, nu ţi-l spun acum la telefon. Uneori era incapabil de-a se exprima!” Citise undeva probabil lucrurile astea, ori asta reţinuse ea din ce citise, îl beştelea pe Kant ca la uşa cortului (mă mir că nu-i zice simplu Immanuel, zâmbi Olga.). La capătul celălalt al firului, interlocutorul turuia de zor, intrase probabil în aporii – vreun asistent de la filosofie? – şi Olga se învârti oleacă prin cameră, citi ultima dedicaţie pe care o primise prietena ei, pe o carte destul de voluminoasă „Manualul bunului zidar” (italienii care-au zidit jumătate din Europa n-au manuale aşa de groase), de unde se vedea că şi în selectarea cunoştinţelor ei sufletista se dovedea o eclectică. De la filosofia abstractă la pragmatismul cel mai cras, amestecând totodată şi teoria literaturii cu tehnica zidăriei. Olga dădu să plece, negăsindu-şi locul, dar Ruxandra îi şopti să pună de-un ceai. Era o idee. „Fă-mi şi mie”, mai spuse ea, şi cum uitase să astupe cu latul palmei receptorul, trebui să explice: Nu, vorbeam cu cineva aici la mine, spuneam să-mi facă un ceai, cum? Cum nu sunt atentă? Sunt numai urechi. O prietenă, nu ce crezi tu, jur, dacă vrei ţi-o dau la telefon. „Vezi, acolo în dulap. Muşeţel.” Ia mai lasă-mă cu kantrafusele tale – râse ea în telefon, şi continuând jocul cu mâna: „Să vezi cum te calmează, mirosul îi vine de la uleiul eteric, vezi cum a parfumat tot dulapul. E un minunat calmant, parcă te pansează, cicatrizează şi rănile.” Când ceaiul fu gata, într-un ibric turcesc pe care i-l adusese o prietenă de la Sarajevo, cum îi explică pe loc, vorbind tot aşa şi la telefon, conversaţia părea că abia se încinsese, nici pomeneală s-o termine. Olga turnă în ceşti şi înainte de-a sorbi o înghiţitură şi de-a apuca să se calmeze, se duse la telefon şi apăsă în furcă. Ruxandra o privi amuzată, la mijlocul unui cuvânt.

— Ce faci, dragă?

— Spune-i că s-a întrerupt de la centrală, dacă are neobrăzarea să revină. Nu stau mult, vreau să vorbim.

— Sigur că da, tocmai te aşteptam, n-am închis un ochi (repetiţie) – toată noaptea. Ia spune, ce-ai făcut tu toată noaptea asta? Pe ce parte-ai dormit? Cum a fost? Ştia că fugise cu sculptorul. Şandru o căutase la ea, crezând că e vorba de-o glumă (ce glumă!), că ameninţarea că se duce la acela, cu cămaşa de noapte în poşetă, e o vorbă goală (goală!) şi că, în fond, o va găsi la Ruxandra. Se mai întâmplase asta o dată. Mi-a spus tot Sănducu, săracu, habar n-ai cât suferă. Ca un câine. Ca o potaie de-aia credincioasă, care aşteaptă-n faţa