bisericii duminica să-i iasă stăpâna. Câte mătănii ai făcut? Ai? Închipuieşte-ţi că pe la miezul nopţii mă pomenesc cu el peste mine – cum o fi intrat?! „Unde e Olga?” (Ruxandra juca scena: mimică şi gesturi adecvate.) „Nu e Olga”, zic. „Cum nu e?” Şi uite-aşa, uite Olga, nu e Olga – mă înţelegi, un sfert de oră s-a uitat şi pe sub pat şi-n dulapuri şi între ferestre. Era nebun, înţelegi? Cum o fi intrat? Nu i-ar fi dat, asta în mod sigur, drumul de jos de la poartă, dacă n-ar fi fost cu mă-sa.

— Cum cu…?

— Păi cu soacră-ta. Om în toată firea şi s-o târască pe biata madam Şandru prin cele coclauri! Te pomeneşti c-a adus-o cu Salvarea. Aşa a reuşit să intre. Un hohot de râs. Râdea ca pe scenă, năvalnic, nu ştiai dacă-i vine sau aşa trebuie, aşa e rolul, dezvelindu-şi dinţii până deasupra gingiilor. Păcat că se vedeau şi gingiile, că dinţii erau frumoşi, albi, strălucitori şi când hohotea îi săltau sânii mari şi rotunzi şi tot aşa nu ştiai dacă saltă de plăcere ori din obişnuinţă. Tot din obişnuinţă i se şi dezveliră – uitând poate cu cine are de-a face. Dar nu era ea fata care să se sinchisească. Adică voia să fie admirată de toată lumea. Ciudăţenia lui Şandru, care nu mai era un tinerel, orice s-ar spune, un mucos să-l duci de mână, consta în faptul că în cazuri din acestea grave se sfătuia îndelung cu maică-sa. Soacra Olgăi era o femeie respectabilă, se ţinea destul de bine pentru vârsta sa, nici nu arăta 70. Stătea în casă cu ei. Nu încurcă pe nimeni, spunea fiul ei. Desigur, n-o încurca decât pe noru-sa. Lui Şandru i se dădeau case mari, cărora el le găsea diverse cusururi şi prin relaţii obţinea schimbul cu altele din ce în ce mai bune. Sau mai rele. Şi iar începeau tatonările pentru o locuinţă corespunzătoare. Nu ocupau o casă întreagă, n-ajunseseră până acolo, ci doar un apartament. Acum aveau unul de vreo şase camere, pe hol, un etaj întreg dintr-o casă veche, construită prin ’38, când, se ştie, burghezia atinsese punctul ei maxim. Nu era rea – dacă n-ar fi fost mamă-sa să ocupe una din camere. Dar şi la mare în concediu, madam Şandru se ţinea după ei „să vadă cum se distrează tinerii”. Făceau plajă pe acelaşi prosop mare întins pe nisip, iar Olgăi i se părea mereu c-o spionează, să nu se uite după alţii. Da de unde! Soacră-sa era mai degrabă o femeie calmă şi ponderată, nu băga intrigi, dimpotrivă, căuta să aplaneze conflictele. Olga nu se apropiase, nu putuse să se apropie prea mult de ea, dar judecând la rece, nu prea avea ce să-i reproşeze (decât simpla prezenţă). Recunoştea chiar că are o soacră cumsecade, care, văzând că băiatul ei o iubeşte, o îndrăgise şi ea – dar tot aşa discret, o caldă afecţiune. Mi-a spus că te iartă, zise Ruxandra. Sfatul meu e să te-ntorci acasă şi să renunţi la toată povestea asta. Iese dandana mare, ascultă-mă pe mine, soro!

— A adus vorba şi de întâlnirea de azi? întrebă Olga.

— Bineînţeles. Mă întreba dacă-l cunosc pe Val, dacă ar putea fi cumva „mituit”, ca să te lase-n pace. Iarăşi o apucă râsul. N-a pomenit chiar cuvântul, dar aşa a dat de-nţeles. Ştii doar că e un subtil. Olga îşi mai turnă puţin ceai, de sus, privindu-l cum închipuie o cascadă mică „din grădina japonezului” – nu ştiu de ce-i veni în minte o frântură dintr-un rondel al lui Macedonsky – şi nu-şi mai puse zahăr. Lasă, să se amărască. Şi aşa e destul de… Constată că se mai calmase, ia te uită că e chiar calmant! – cicatriza într-adevăr şi răni? Rănile sufleteşti?

— Tot ce-a fost, s-a dus! rosti ea, uşurată că putea da o astfel de sentinţă, cu atâta seninătate. Mă mărit.

— Cu cine?

— Cu Val, mă ia în căsătorie… Nu ţi-a spus Şandru? (Acum îi zicea mai mult Şandru, pe numele de familie, decât Sandu, numele „de casă”.) „Cum te strigă pe tine-acasă?” îşi aminti o întrebare din prima zi de şcoală primară.

— Bine, dar chiar eşti hotărâtă să faci pasul acesta? Şi cu o umbră de ironie: gândeşte-te că-l faci pentru a doua oară… după asta nu mai urmează decât… vorba aia: unde-a mers mia, meargă şi suta. Ruxandra nu-l prea simpatiza pe Val, de fapt nici nu-l cunoştea bine şi iarăşi un „de fapt”: nu-l cunoştea deloc! Îl văzuse odată cu Olga prin Piaţa Romană, dar aceasta nu se oprise să i-l prezinte, îi făcuse numai un mic semn de întrebare din bărbie (se pot face şi astfel de semne între femei), adică: îţi place? Când îi vorbise prima dată de el, cu entuziasmul exagerat al femeii îndrăgostite, care face din ţânţar armăsar, lăudându-l pentru „fizic”, insistând însă şi asupra artei lui, prietena i-o retezase scurt, cu o răutate abia stăpânită:

— Cum îl cheamă, dragă, dacă spui că e un geniu, un artist aşa de mare?

— Val… Val Tomiţă.

— N-am auzit de el. Şi la urmă… un geniu cu diminutiv nu prea merge. Ruxandra cunoştea personal mulţi pictori, sculptori şi arhitecţi cu opere realizate, expuse, pierdute, ori numai în proiect, cu viaţă şi cancanuri, era un fel de Vasari în fustă, care putea face erori de amănunt, dar în linii mari te puteai încrede în părerea ei. Vizita ateliere – de pozat nu poza, întrucât cu splendoarea ei de corp ă avut ghinionul să pice într-o perioadă nonfigurativă, şi păcat să pierzi timpul. Recomanda creaţia cutăruia unui critic plastic începător, dădea telefoane pentru aranjarea unei expoziţii ş.a.m.d. Era un agent patogen de cultură, cum o caracterizase cineva, în faţă (iar după ce plecase ea, continuase: împotriva căruia trebuie să te vaccinezi, trântind-o pe canapea). De un sculptor Tomiţă într-adevăr nu auzise, ba se simţea chiar jignită, cum putea fi el aşa de mare şi să nu-i spună, să nu-i şoptească ei la ureche: „Pss! vezi că sunt un geniu, dar ştii, rămâne între noi!” Cam aşa veneau lucrurile. De aceea, se născuse şi aversiunea. Val o neglijase. Repulsia era de