altminteri reciprocă. Val, căruia Olga îi vorbise despre prietena ei sufletistă, nu se arătase prea zorit s-o cunoască. Ba chiar îl cam enervase faptul că Olga o frecventează. „De ce stă la spital dacă nu e soră? De ce face ea întotdeauna de gardă acolo, ce, e mama răniţilor?” Insinuarea nu era dreaptă, pentru că această colegă mai mare a ei ştia – în ciuda aparenţelor, şi în ciuda anturajului, şi în ciuda a nu ştiu mai ce – să fie o fată cuminte, plină de farmec, care lupta pentru o atmosferă culturală respirabilă. Avea vocaţia doamnelor de pe vremuri, cu salon artistic. Un fel de Madame Sévigné cu cenaclu la mansarda unui spital, sau o Madame Récamier, sau o Madame Pompadour. De ce să nu ne gândim şi la a de Staël? – chicotise Val, nemaivoind să pronunţe cuvântul madame, şi văzând că-i iese ceva mai reuşit. (Aşa e când lucrezi asupra stilului.) În afară de artiştii plastici, ea mai era specialistă şi în scriitori, ba poate tocmai asta era marea ei vocaţie, aici se simţea mai în larg, îşi deschidea mai larg aripile. Îi mărturisise Olgăi că-l cunoaşte, în schimb, pe Adrian, la care locuia acum Val, e un tânăr de talent, care promite. („Ţie toţi îţi promit, în afară de Val.”) Cât despre celălalt prieten al lui Adrian („Care? Care?”), acesta nu numai că… aşa şi pe dincolo… dar o să-i bage pe toţi în buzunar. Se referea la Tudor Frăţilă, care nu publicase mai nimic, dar se făcuse deja, nu ştiu cum, o vâlvă în jurul lui (adică printre cei câţiva amici), iar ca să pună moţ, acesta declarase că se lasă de scris. Mare păcat dacă s-ar lăsa! oftase Ruxandra.

Deci Ruxandra ştia totul şi chiar multe alte lucruri în plus. Pico de la Mirandolla! Ptiu! îi veni Olgăi să-i dea cu tifla (urât cuvânt!), dar se abţinu. Unde-l citise pe Tudor Frăţilă, de care ea, Olga, nici nu auzise? Luă afirmaţiile prietenei sale ca o dovadă în plus a enormităţilor, gogoşilor de tufă pe care i le servea uneori, crezând-o naivă. Simţi nevoia să-i vorbească mai mult de Val (deşi îşi dădea seama prea bine că n-a nimerit omul potrivit unor astfel de confesiuni, Ruxandra cu felul ei aiurit de a fi n-ar fi putut să-l înţeleagă în vecii vecilor). Trebuia însă să discute cu cineva, ar fi vorbit şi la pereţi – dacă ar mai fost sigură că mai au urechi. (Urechi aveau, dar nu toţi.) Astfel, poate îşi clarifica sieşi anumite lucruri, i se lămureau nişte gânduri. Îl cunoştea de două luni, adică de două luni erau „prieteni”, existase şi-o margine albă, de încălzire şi tatonare. Însă abia după ce-l cunoscuse mai bine, începuse să nu-l mai cunoască, nu ştia cum venea asta. Omul se dovedea tot mai alunecos şi mai ciudat – asta mărea misterul, i-l făcea mai interesant, dar o şi enerva. Ori individul juca teatru cu dânsa? Avea senzaţia că uneori acestuia îi scădea brusc tensiunea, nu cea sufletească, tensiunea propriu zisă, cădea într-un fel de somnolenţă, probabil cu dureri de cap şi cu momente de enervare, din senin. Nu mai băga în seamă pe cei din jur… ca şi când s-ar fi adâncit în nişte gânduri ale lui secrete… Spune-mi la ce te gândeşti? – îl întreba ea. El odată tresărea, cam cu capsa pusă, cam supărat, şi-i spunea: „Nu la tine”. După o vreme, se dezvăţase să-l mai întrebe la ce se gândeşte. Uneori, vorbind cu ea, i se întâmpla să se oprească la mijlocul unei fraze, ori al unei demonstraţii importante, să lase totul baltă… să înceapă altă idee, ori să tacă. Asta era cu atât mai straniu cu cât, de altfel, era omul cel mai deschis, cel mai comunicativ şi mai prietenos pe care-l cunoscuse. Ca o trăsătură importantă: nu putea trăi fără prieteni. Ar fi fost în stare să facă totul pentru un amic, să-şi dea ultimul ban împrumutat, să-şi dea şi viaţa, da! Ar fi mers până acolo. (Olga afirma asta cu toată convingerea şi aici nu greşea.) Îi povestise tot felul de întâmplări cu amicii lui din „tinereţe” (acum avea 23 ele ani, împliniţi la 1 ianuarie), de care până la urmă se despărţise în modul cel mai scandalos, chiar bătându-se cu unii, umplându-se de sânge – din cauza asta îi numea retrospectiv „fraţi de sânge”. Asta pentru că el punea totul la bătaie, într-o prietenie, îşi făcea din amicii lui chip cioplit – şi la urmă, când îi cunoştea bine, când vedea că nu merită ciopleala, începea foarte brutal să le dea cu piciorul. „Fii, domnule, îngăduitor cu dobitocii, nu-ţi pune sufletul pe masă, că se şterg cu el la nas, crezând că e faţă de masă”, era tot un îndemn al lui, pe care şi-l dădea singur, după un astfel de eşec, dar de care nu se putea ţine. Sigur, el înţelegea prietenia ca în antichitate, adică ceva sfânt, gândeşte-te la Castor şi Polux…

— Pun pariu că erau homosexuali…

— Îţi vin în cap numai prostii, departe de el aşa ceva… tu, Ruxandro, n-ai nimic sfânt! Iar când îl prindea pe amic cu vreo potlogărie, se simţea rănit până în adâncul sufletului. Îl scotea din minţi, începea să-njure specia umană, cădea în crize de mizantropie. Până când nu mai putea să respire – prietenii pentru el erau ca aerul, într-adevăr, mergea prin crâşme, lega amiciţii cu femei şi bărbaţi la întâmplare, cu cine se nimerea să stea la masă. Oameni de toată mâna, care puteau fi şi primejdioşi, pentru că văzându-l pe el aşa deschis credeau că cine ştie ce urmăreşte… E normal, nu?, într-un mediu unde domneşte suspiciunea şi indivizii vorbind mai mult ascund, când îl vezi pe unul că spune aşa pe şleau ce gândeşte, ţi se pare suspect: „Unde bate?”, te întrebi, nu? Desigur, nici nu erau capabili, cei mai mulţi, să-i înţeleagă conversaţia, mereu sclipitoare, un continuu foc de artificii…

— Ar fi bun în Herăstrău, de 1 Mai, spuse Ruxandra ironic, care se îmbrăcase între timp, îşi pusese o fustă şi-o bluză.