Și deschise dosarul, căută în el și îmi dădu o scrisoare în fotocopie. Înghețai văzînd semnătura. Era a unui fost coleg de facultate, care se refugiase în 1940 și care aflase că tatăl său, învățător în sat, fusese omorît de unguri cam la vreun an de la refugiu. Într-adevăr, îndată ce trupele sovieto-române trecură granița pe pămîntul Ungariei, plecase din sat și nu se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni de studenție, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simțul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, cînd frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător: „Îi prind eu pe ungurii care l-au omorît pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gîtul”. Nu știu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscrisese la niște cursuri. Avea o prăpădită de bursă…

Și acum, după atîția ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reținută. „Citește, dragă, zise ofițerul, ce-ai rămas așa pe gînduri?” Începui să parcurg rîndurile. Nimic; că îi era dor de orașul nostru, că s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să cîștige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea și ce plăcut era cînd mergeam noi la cinema. Și se încheia astfel:

„Scrie-mi! Eu aștept ordonanțele dumneavoastră.

Iustin Comănescu”

„Am citit, zic, nu văd nimic.” „Cum, se miră ofițerul, dar scrie negru pe alb: aștept ordinele dumneavoastră.” „Nu ordinele, am zis și am început să rîd, ordonanțele… Tovarășe colonel, să vă explic. Cînd eram studenți a venit odată o echipă de estradă din București la noi în oraș și am fost și eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reușit și am rîs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur și un soldat… Majurul îl beștelea și soldatul stătea drepți cu mîna la capelă și repeta ca un papagal: să trăiți, aștept ordonanțele dumneavoastră… Pe urmă, săptămîni în șir, eu și cu Iustin cînd ne despărțeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam și noi ca niște papagali chestia asta cretină: aștept ordonanțele dumneavoastră…” „Dar știi că a omorît unguri nevinovați acolo la el în sat… A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să știi…” Îmi ștersei sudoarea de pe gît și de pe frunte. Simții mișcarea de deget a unei absurde fatalități. Spusei: „De unde să știu, tovarășe colonel? V-am spus tot ce știam”. „Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul și mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniștită convingere: aștept ordinele dumneavoastră!” „Ordonanțele”, repetai și eu liniștit și ferm. „Tot aia e!” zise. „Nu e tot aia! V-am explicat!”

Nu înțelegea! Poate că nu știa bine românește? „Gîndește-te!” „Pot să vorbesc cu un colonel român? Nu vă supărați!” „Poți să vorbești și cu un general, zise el, cine crezi că mi-a dat mie acest document? Un general român!” „Totuși!” „Totuși, ce?” „Insist să mă interogheze un ofițer român.” „Se acceptă! Dar nu-ți fă nici o speranță! Nu e nimeni timpit aicea să creadă istoria ta cu estrada.”

Și mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu.

Sfîrșitul Volumului I