numai eu și căpitanul, trecurăm prin numeroase coridoare la fel de strîmte și aveam senzația că clădirea era pustie, în afară de cîțiva milițieni pe care îi zării de departe, nu întîlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliție. Așadar, o chestie penală… Și dacă se dezgropase istoria cu moartea Căprioarei? gîndii. Fusesem scos din cauză și ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou? Miliția judiciară, preluînd dosarele fostei poliții, și-o fi vîrît nasul în această istorie și… Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petlițe albastre lîngă mine?

În sfîrșit intrarăm într-un uriaș birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliție, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) și securistul se retrase. Colonelul luă actele și mormăind ceva ieși și el din vastul birou și rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă și începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viața mea dacă nu mi se dă drumul imediat? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzînd? Căpitanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin precis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mîna mea și așa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi? Ei bine, vor să mă condamne nevinovat, numai dacă dintre iubiții mei studenți nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naște. Dar asta fusese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lucruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămîneau caietele… Aici puteam să răspund că sînt caiete vechi, de pe vremea cînd eram student, deci în celălalt regim, cînd se gîndea altfel… Chinuit de incertitudine și de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o oboseală, o somnolență și o nepăsare pe care nu le mai simțisem niciodată și revenii de la geam și începui să-mi tîrîi picioarele prin imensul birou. Simțeam o dorință să mă întind pe jos și să dorm, atît de vie, încît îmi trebui un mare efort de voință să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, ieșea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, și ăsta mare și în el, în fund, văzui un ofițer securist, care stătea liniștit pe scaunul lui și lucra la lumina lămpii de pe masă.

Ridică fruntea și auzii un glas șăgalnic, foarte jovial, aproape frățesc. „Ceee faci, Victore?” zise. Dădui din umeri. Era și ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e așa, parcă uns cu miere, pentru el viața e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar și să cînți chiar și pe românește, dacă ești cu români, și de ce să nu fii, nu avem o singură țară?… Cine a pus cîrciuma în drum, ăla n-a fost om nebun… „Ei! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viață, mai filozofică!… Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Știi tu unde te afli acuma?” „Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliție.” „Nu e la miliție, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate!” „Tot un drac!” răspunsei eu cu nepăsare. Dar el mă corectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană: „Nu e tot un drac!!! Pe urmă deodată își ridică mîinile în sus: Ia te uită la el, e cu paltonul!…” „Și cu geamantanul…” zisei. „O, o, o, se văită el, și cu geamantanul… Ce te-ai speriat, dragă, dai o declarație și no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră… Spune, dragă”, și îmi întinse o hîrtie peste birou și puse mîna și-mi întinse și un stilou, cu gesturi gospodărești. „…ei fir-ar să fie, stăm de vorbă cînd omul poate că n-are chef și și-a lăsat-o pe doamna speriată…” „Ce să spun?” „Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toți pe care îi cunoști, că asta ne interesează, poate că ai bătut și tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine cînd Hitler a dictat la Viena să fie sfîșiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români și maghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sîngele…” Mă uitai la el neîncrezător. Își bătea joc de mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă pe chipul lui originea umilă, o fi fost muncitor, sau chelner, sau mic funcționar?… „Dacă spui tot, continuă el, nu-ți facem nimic, că știm că tu n-ai fost șef și n-ai spînzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alții… Musai!”

Simții o mare ușurare, era o greșeală. De Sumanele negre nu știam mai mult decît știa toată lumea, citind ziarele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate și să se răzbune pe unguri făcînd ei singuri judecata și omorînd pe loc… Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci rușii, văzînd că nu e liniște în spatele frontului, preluaseră ei administrația… Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce era cu istoria asta? Îi spusei că niciodată n-am părăsit orașul în acel an, am fost profesor la școala normală și pot să dovedesc acest lucru cu martori și de la școală și de la gazda mea… „Iar noi putem să-ți dovedim cu documente scrise că ai făcut parte din organizația teroristă Sumanele negre, Victore!” zise el. „Trebuie să fie o greșeală!” „Nu-i greșeală, dragă, scrie negru pe alb…” „Unde scrie?” „O să afli în instanță, dar o să fie prea tîrziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (și bătu cu palma pe el) și nu te mai dăm în judecată…” „Acuma dumneavoastră ce vreți, dacă nu știu nimic…” „Nu vrei, conchise el, mai gîndește-te! Du-te în celulă, dormi, și