partea cauzei albe. Biroul său din Petrograd i-a furnizat informaţii militare lui Iudenici. Un şir de întâmplări norocoase au permis celor din Ceka să deconspire Centrul. În septembrie 1919, conducătorii acestuia, inclusiv Şcepkin, au fost executaţi.

Armata din Sud înregistra victorie după victorie, străpungând în mai multe locuri apărarea inamică. În noaptea de 13 spre 14 octombrie, Armata de Voluntari a capturat Orel-ul, oraş aflat la 300 de kilometri de Moscova, care avea să rămână limita maximă a înaintării Albilor. În chiar acele momente, trupele lui Iudenici dădeau lupte la Gatcina, lângă Petrograd. Următorul obiectiv al lui Denikin era Tuia, ultimul mare oraş pe drumul spre capitală şi centru important al producţiei de armament. Mobilizând populaţia şi transferând în zonă trupe de pe frontul polonez, disponibile ca urmare a înţelegerii încheiate cu Pilsudski, Armata Roşie dobândise însă între timp un avantaj numeric covârşitor, care avea să se dovedească decisiv în bătăliile finale.

La 11 octombrie 1919, în timp ce în sud luptele atinseseră punctul culminant, Iudenici a lansat o a doua ofensivă împotriva Petrogradului. Deşi forţele inamicului erau superioare ca număr, Albii au reuşit să avanseze puternic. La 16 octombrie armata lui Iudenici se afla la Ţarskoe Selo, fosta reşedinţă imperială, situată la nici douăzeci şi cinci de kilometri de Petrograd. Trupele Albilor, în care mulţi ofiţeri luptau ca simpli soldaţi, au avut o comportare strălucită. Atacând la adăpostul nopţii, ele au reuşit să dezorienteze şi să înspăimânte soldaţii inamici, făcându-i să creadă că erau depăşiţi numericeşte. Apariţia celor câteva tancuri de care dispunea Iudenici a pus pur şi simplu pe fugă unităţile roşii. Operaţiunea a fost sprijinită de nave britanice, care au asigurat barajul de artilerie şi au bombardat portul Kronstadt, scufundând sau avariind unsprezece vase bolşevice, inclusiv două nave de război.

Lenin se pregătea să abandoneze Petrograd-ul, dând în secret ordinul ca fosta capitală să fie evacuată. Troţki şi Stalin însă l-au convins să apere oraşul, argumentând că cedarea lui ar fi avut un efect negativ asupra moralului armatei. În singura bătălie la care a participat personal, Troţki s-a ocupat de organizarea apărării Petrogradului, ordonând ridicarea de baricade. În discursurile mobilizatoare pe care le ţinea trupelor descurajate, liderul bolşevic îi lua în derâdere pe inamici şi tancurile lor. Implicarea lui Troţki a schimbat soarta bătăliei. Sfatul lui Lenin s-a dovedit inutil: la 22 octombrie acesta i-a cerut lui Troţki să adune „vreo 10 mii de burghezi, să posteze mitraliere în spatele lor şi, lăsând câteva sute dintre ei să fie împuşcaţi, să treacă la un asalt în masă asupra lui Iudenici”.

La 20 octombrie, forţele lui Iudenici pătrundeau în suburbiile Petrogradului. Călare pe cal, Troţki a adunat trupele care fugeau, aducându-le înapoi în luptă. Factorul decisiv în înfrângerea lui Iudenici l-a reprezentat întârzierea cu care unul dintre ofiţerii lui, dornic să intre primul în Petrograd-ul eliberat, a pus în aplicare ordinul de blocare a liniei de cale ferată. Comandamentul Armatei Roşii a putut astfel să trimită întăriri.

La 21 octombrie, Armata a VII-a Roşie a trecut la contraatac, străpungândcu rapiditate liniile Albilor, inferiori ca număr. Odată cu intrarea în luptă a Armatei a XV-a Roşie, trupele lui Iudenici au trebuit să se retragă spre Estonia, unde au fost dezarmate. În lunile care au urmat, Rusia Sovietică a semnat tratate de pace cu cele trei republici baltice şi Finlanda.

 

Spre sfârşitul lunii septembrie 1919, înaltul comandament bolşevic a concentrat în secret la vest de Orei un „grup de asalt”, alcătuit din trupe de şoc. Nucleul grupului îl alcătuiau bine-cunoscuţii soldaţi în vestoane din piele ai diviziei de puşcaşi letoni, transferaţi de pe frontul de vest şi care aveau să aducă regimului comunist – pentru a câta oară? – servicii de nepreţuit. Comandantul frontului de sud, A. I. Egorov, ofiţer de carieră şi adept al socialist-revoluţionarilor, a întărit forţele grupului de asalt cu noul corp de cavalerie creat şi condus de Semion Budionîi, „venetic” din regiunea Donului şi duşman de moarte al cazacilor. Budionîi, ai cărui cavalerişti au fost desfăşuraţi la răsărit de Voronej, urma să atace Armata de Voluntari dinspre est.

În noaptea de 18 spre 19 octombrie, în timp ce Armata de Voluntari înainta în direcţia oraşului Tuia, brigăzile a doua şi treia letone din cadrul grupului de asalt au declanşat un atac surpriză în flancul stâng al Armatei de Voluntari. După lupte crâncene, letonii au înfrânt forţele albe, aflate la limita epuizării, forţându-le să părăsească Orel-ul la 20 octombrie. Letonii au pierdut jumătate din efectivul de ofiţeri şi aproape 40 la sută din soldaţi.

Armata de Voluntari se afla într-o situaţie extrem de dificilă, dar nu disperată, când dinspre est şi-a făcut ameninţător apariţia corpul de cavalerie al lui Semion Budionâi, sprijinit de 12-15.000 de infanterişti. La 19 octombrie trupele lui Budionâi i-au izgonit pe cazaci din Voronej, ocupând oraşul. La 29 octombrie au traversat Donul şi au atacat Kastornoe, nod de cale ferată şi punct de importanţă strategică. Luptele au durat două săptămâni. Armata Roşie a intrat în Kastornoe în ziua de 15 noiembrie, pecetluind soarta ofensivei albe asupra Moscovei. Armata de Voluntari a început să se retragă în direcţia Kursk. Comandantul ei, ofiţer talentat, însă beţiv şi afemeiat, a fost înlocuit cu Vranghel.

Aflaţi deja în plină derută, Albii au primit o nouă lovitură. La 8 noiembrie, Lloyd George declara public că bolşevismul nu putea fi înfrânt pe calea armelor şi că Marea Britanie „nu îşi poate permite să continue o intervenţie atât de costisitoare, în condiţiile în care războiul civil se prelungeşte în mod nedefinit”. Într-o intervenţie susţinută la 17 noiembrie în faţa Camerei Comunelor, primul ministru relua avertismentul lui Disraeli, despre „o Rusie din ce în ce mai mare, uriaşă, colosală, înaintând ca un tăvălug spre Persia, spre frontierele Afghanistanului şi Indiei – cea mai mare ameninţare cu care se confruntă Imperiul Britanic”. Lupta lui Kolceak şi a lui Denikin pentru „o Rusie refăcută” nu corespundea intereselor britanice, mai afirma Lloyd George.

După mărturia lui Denikin, aceste cuvinte au avut un impact dezastruos asupra trupelor albe, lucru confirmat şi de un martor ocular englez, ziaristul C. E. Bechhofer:

 

Efectul discursului ţinut de