lume. Foarte mulţi dintre ei erau reprezentanţi ai fostei elite ruse de dinainte de Revoluţie. Convinşi că se vor putea întoarce în Rusia, emigranţii considerau refugiul lor doar un exil temporar. Cu câteva excepţii însă, toţi aveau să-şi sfârşească viaţa departe de ţară. Exodul lor a însemnat pentru Rusia pierderea unor talente, a unor cunoştinţe şi a unei experienţe cu o valoare imposibil de estimat. Capitolul XII. NOUL IMPERIU

Deşi se vorbeşte în mod convenţional de Revoluţia „rusă” şi războiul civil „rus”, ţara în care au avut loc aceste două evenimente istorice era un imperiu în care ruşii propriu-zişi reprezentau doar o minoritate. Conform primului recensământ naţional, efectuat în 1897, imperiul (fără Marele Ducat al Finlandei) avea o populaţie de 125 de milioane de locuitori. Din ei, 56 de milioane erau ruşi, 22 de milioane ucraineni şi 6 milioane bieloruşi. Numărul locuitorilor aparţinând naţionalităţii dominante fusese însă exagerat, dat fiind că cenzorii înregistrau nu apartenenţa etnică, ci limba vorbită: recensămintele ulterioare au arătat că un mare număr de neruşi (8,2 la sută în 1926) indicaseră rusa ca limbă maternă, fiind de aceea înregistraţi ca ruşi. Dacă ţinem cont de criteriul originii etnice, populaţia rusă nu număra în preajma Revoluţiei mai mult de 52 milioane de locuitori, adică 42 la sută din populaţia totală a Imperiului.

Recensământul din 1897 înregistra 85 de grupuri lingvistice distincte, cele mai mici dintre acestea neavând mai mult de câteva sute de membri. Dacă pentru antropologi şi etnografi astfel de grupuri pot fi interesante, pentru istorici ele nu prezintă decât o importanţă marginală. Numărul minorităţilor care contau politic în Imperiul Rus era de cel mult douăsprezece.

Cea mai mare dintre ele, cea ucraineană, avea afinităţi strânse cu ruşii propriu-zişi în materie de limbă şi religie, însă evoluase diferit, datorită apartenenţei sale de aproape cinci secole la Polonia catolică. Lucrul era valabil – deşi în mai mică măsură – şi pentru bieloruşi. Aceste două minorităţi aveau prin urmare o experienţă mult mai redusă în contactul cu cele trei instituţii care modelau vieţile ruşilor: autocraţia patrimonială, iobăgia şi sistemul de proprietate comunală. La începutul acestui secol, niciuna dintre ele nu era încă o naţiune în adevăratul înţeles al cuvântului, sentimentul naţional nefiind dezvoltat decât în sânul unei mici părţi a intelighenţiei. Mişcarea naţională ucraineană, încurajată şi finanţată de Austria cu scopul de a slăbi Rusia, avea să câştige un sprijin mai larg în timpul Revoluţiei şi al războiului civil.

Grupul etnic care crea cele mai multe probleme din punct de vedere politic era cel al polonezilor, în număr de 8 milioane. În preajma începutului de secol, administraţia de la Sankt Petersburg le răpise orice drept la autodeterminare, guvernându-i ca şi cum Polonia, cândva o mare putere continentală, ar fi fost doar o provincie a Rusiei. E greu de înţeles cum şi închipuiau ruşii că ar fi putut supune la nesfârşit un popor care era superior ca grad de civilizaţie marii mase a propriei populaţii. Dacă se comportau ca şi cum acest lucru ar fi fost posibil, este pentru că Polonia reprezenta pentru ei un avanpost de importanţă geopolitică vitală.

După slavi, cea mai numeroasă minoritate o formau diferitele grupuri turco-tătare de religie islamică – mai ales suniţi – răspândiţi între Marea Neagră şi Pacific. Populaţia turco-tătară era concentrată în trei regiuni. Cea nai întinsă dintre ele, Asia Centrală (zona stepei şi Turkestan-ul), era locuită de 7 milioane de musulmani, toţi – cu excepţia tadjicilor şiiţi – fiind suniţi vorbitori ai unor dialecte turcice. Un alt grup musulman, primul: are intrase sub stăpânirea Rusiei, îi cuprindea pe turcii care trăiau de-a lungul cursului mijlociu al Volgăi şi în Urali: e vorba de tătari, populaţie le agricultori şi negustori, şi de cele 1,3 milioane de başkiri, în majoritate nomazi. O a treia regiune cu mare concentrare musulmană era cea a Caucazului şi a Peninsulei Crimeea. Musulmanii numărau 14-15 milioane le persoane, adică 11 la sută din populaţia Imperiului.

Rusia primise Finlanda în 1809, ca un cadou din partea aliatului ei, Napoleon. Finlanda constituia în cadrul Imperiului Rus o entitate autonomă, cu un parlament propriu; ţarul, care stăpânea ca autocrat toate celelalte posesiuni ale sale, domnea peste Finlanda ca monarh constituţional, încălcările tot mai dese ale constituţiei finlandeze de către funcţionarii ruşi aveau să conducă spre începutul secolului la destrămarea acestui aranjament politic. Finlandezii nu cădeau sub incidenţa legilor ruse şi nu puteau recrutaţi în armata rusă.

În regiunile baltice, cunoscute în epocă sub numele de Livonia, Kurlanda şi Estonia, elementul dominant îl reprezentau germanii, care controlau cea mai mare parte a proprietăţilor funciare şi a comerţului, letonii şi estonii erau în general ţărani şi muncitori. Lituanienii alcătuiau al treilea grup etnic important în provinciile baltice.

Georgienii (1,4 milioane în 1897) şi armenii (1,2 milioane) erau o minoritate creştin ortodoxă într-o regiune predominant musulmană. În Georgia, menşevicii locali dominau scena politică, unii dintre ei jucând un ol proeminent şi la nivelul Partidului Social-Democrat Rus. Gruparea politică cea mai importantă din Armenia era Daşnakţutiun, partid cu orientare naţionalistă care milita pentru unirea cu armenii din Imperiul Otoman.

Cele 5 milioane de evrei din Imperiu alcătuiau o categorie aparte, din cauza legilor discriminatorii la care erau supuşi. Statutul lor unic se datora intoleranţei religioase, ca şi temerii oficialilor responsabili de securitatea internă că spiritul întreprinzător capitalist, în care evreii excelau, ar fi putut tulbura stabilitatea socială. Marea majoritate a populaţiei evreieşti locuia în zona circumscrisă de Limita de Stabilire, care cuprindea părţi lin Polonia, vestul Ucrainei, Bielorusia şi Lituania.

În afară de polonezi, care aspirau la obţinerea unei suveranităţi depline şi – într-o mai mică măsură – de finlandezi, minorităţile etnice nu creau probleme deosebite autorităţilor imperiale. Aşa-zisa „problemă a naţionalităţilor” era pentru unitatea Imperiului o ameninţare mai degrabă potenţială decât reală.

Revoluţia din 1905 şi regimul constituţional inaugurat de ea au stimulat dezvoltarea conştiinţei etnice. În anii 1905-1906 au avut loc congrese ale reprezentanţilor principalelor grupuri etnice, prilej cu care s-au exprimat o serie de nemulţumiri şi revendicări. În campaniile electorale pentru Dumă, multe dintre minorităţi şi-au prezentat candidaţi proprii, în general pe listele partidelor socialiste sau ale constituţional-democraţilor de orientare