liberală. Programele partidelor aparţinând minorităţilor etnice (cu excepţia polonezilor) se limitau la a cere un mai mare grad de autonomie teritorială şi culturală în cadrul Imperiului Rus. Obţinerea independenţei nu figura deocamdată pe lista revendicărilor.

Dacă ţinem cont de importanţa pe care urmau să o capete problemele etnice, e uimitoare lipsa de preocupare a ruşilor faţă de ele: chiar şi intelectualii implicaţi activ în politică considerau chestiunea naţionalităţilor şi a naţionalismului aspecte secundare, simple reacţii la discriminările suferite din partea statului rus, care aveau să dispară odată cu democratizarea politică şi socială a ţării. Această lipsă de preocupare poate fi explicată printr-o serie de factori de ordin istoric şi geografic. Spre deosebire de celelalte imperii din Europa, apărute după formarea statelor naţionale, Imperiul s-a dezvoltat concomitent cu statul rus; din punct de vedere istoric, cele două procese – crearea statului şi cea a Imperiului – nu pot fi separate. Mai mult chiar, Rusia nefiind o putere maritimă, posesiunile ei coloniale alcătuiau un teritoriu unitar şi nu un ansamblu disparat de colonii. Acest factor geografic ştergea şi mai mult distincţia dintre metropolă şi domeniul imperial. Elitele ruse – în măsura în care erau interesate de problemă – contau pe o asimilare a minorităţilor şi pe topirea lor într-o singură naţiune, după exemplul Statelor Unite. Analogia era mai degrabă forţată, dat fiind că Statele Unite, cu excepţia indienilor şi a sclavilor africani, erau o naţiune alcătuită din grupuri de imigranţi, în timp ce Imperiul Rus se formase prin cuceriri istorice succesive şi înglobarea de noi regiuni.

 

Problema naţionalităţilor a devenit acută îndată după Revoluţia din Februarie. Prăbuşirea ţarismului a oferit grupurilor etnice nu numai prilejul de a-şi exprima în mod deschis revendicările, ci şi şansa de a cere satisfacerea lor imediată. Dacă în provinciile cu populaţie majoritar rusească nemulţumirile au îmbrăcat forme economice şi sociale, în regiunile locuite de minorităţi ele au căpătat accente naţionaliste. Pentru a da un singur exemplu, nomazii kazaho-kirghizi din Asia Centrală îi priveau pe coloniştii ruşi, care le ocupaseră păşunile, transformându-le în terenuri arabile, nu ca pe o clasă socială ostilă, ci ca pe o etnie inamică.

Ucrainenii au fost primii care au trecut la acţiune, formând la 4 martie 1917, la Kiev, un soviet regional, Rada. Deşi iniţial revendicările lor erau moderate, liderii naţionalişti ucraineni au devenit din ce în ce mai radicali, pe măsură ce autoritatea centrală rusă îşi pierdea influenţa. La 10 iunie, Rada s-a proclamat drept singurul organism îndrituit să exprime voinţa poporului ucrainean, asumându-şi în scurt timp puterile unei autorităţi cvasisuverane. În august 1917, Guvernul Provizoriu a trebuit să recunoască autoritatea Radei asupra Ucrainei.

Mişcarea separatistă ucraineană era încă la acea dată o manifestare a intelighenţiei, încurajată şi sprijinită financiar de austrieci şi germani. În cursul anului 1917 ea a căpătat însă o audienţă de masă, atrăgând de partea ei ţărănimea, care nu voia să împartă terenurile agricole ale Ucrainei – mai fertile decât cele din Rusia – cu ţăranii ruşi. Răspunzând stării lor de spirit, politicienii de la Kiev au susţinut ideea ca deciziile privind distribuirea pământului în Ucraina să aparţină populaţiei locale.

Musulmanii au organizat în mai 1917 la Moscova un Congres al Musulmanilor din întreaga Rusie. Dat fiind că populaţia de religie islamică nu forma o comunitate compactă, ci trăia risipită pe teritorii întinse, reprezentanţii ei politici erau divizaţi. Tătarii de pe Volga revendicau un regim de autonomie culturală în cadrul statului unitar rus. Alţii ar fi preferat un sistem federal. În urma votului, platforma federală a câştigat majoritatea. Congresul a decis crearea unui Consiliu Naţional Central al musulmanilor din Rusia (Şura).

Ca urmare însă a declinului accelerat al statalităţii Rusiei de-a lungul anului 1917, influenţa instituţiilor panmusulmane a scăzut şi centrul de greutate al activităţii politice s-a deplasat spre regiuni. În zona stepei a luat naştere un partid kazaho-kirghiz, Alaş Orda, care milita pentru autonomie etnică şi retrocedarea pământurilor deţinute de coloniştii ruşi şi ucraineni. Pe alocuri au izbucnit chiar lupte între grupurile autohtone şi populaţia slavă.

Şi mai la sud, în Turkestan, regiune unde proporţia dintre numărul musulmanilor şi cel al ruşilor era de 17 la 1, s-a format în aprilie 1917 un Comitet Central Musulman. Ca şi în zona stepei, populaţia slavă a trecut peste disputele interne, făcând front comun împotriva localnicilor. Congresul Sovietelor care a luat puterea la Taşkent în noiembrie 1917, în urma unei lovituri de forţă de tip bolşevic, a hotărât ca musulmanii să nu poată avea reprezentanţi în soviete. În anii 1918 şi 1919, Asia Centrală avea să fie scena unor confruntări violente, conflictele sociale căpătând un caracter interetnic.

Situaţia politică din Caucaz, complicată deja de structura etnică foarte diversă, a fost agravată de intervenţia germanilor şi turcilor.

Georgia era un bastion al social-democraţiei, iar aspiraţiile naţionale ale intelectualilor georgieni erau legate de mişcările democratice ruse: lupta pentru independenţă s-a declanşat în momentul în care, după lovitura de stat bolşevică, speranţele de a vedea apărând în Rusia un guvern democratic s-au năruit. Majoritatea armenilor erau supuşi ai Imperiului Otoman. În timpul primului război mondial, guvernul turc a ordonat expulzarea lor, acuzându-i de lipsă de loialitate. Deportările în masă ale armenilor din estul Anatoliei s-au soldat cu moartea a sute de mii de persoane. În 1917–1918, armenii, aflaţi într-o situaţie extrem de precară, au cerut protecţia unor naţiuni creştine, printre care şi Statele Unite. Neprimind sprijin, au devenit dispuşi să accepte hegemonia Rusiei, chiar cu preţul bolşevizării. Azerii din Turcia aveau legături strânse cu conaţionalii lor din nordul Iranului, care au sprijinit în secret Imperiul Otoman în timpul războiului. În afara acestor trei grupuri etnice principale, existau numeroase comunităţi musulmane mai mici în văile din Munţii Caucaz.

La o săptămână după ce au preluat puterea la Petrograd, bolşevicii au lansat o „Declaraţie asupra drepturilor popoarelor din Rusia”, semnată de Lenin şi Stalin (acesta din urmă, în calitate de comisar pentru problemele naţionalităţilor). Documentul garanta în mod necondiţionat fiecărei naţiuni dreptul de a ieşi din componenţa Rusiei şi de a-şi proclama independenţa. Iniţiativa se baza pe teoria lui Lenin privitoare la naţionalităţi. Conform acestei teorii (vezi capitolul V), minorităţile etnice erau mult prea integrate