– negocierilor ce aveau să ducă, în 1812, la pacea de la Bucureşti nu sunt nici ele mai putin neobij. nuite. în 1811, Kutuzov luase comanda supremă a forţelor ruseşti fo Principate, îl cunoscuse odinioară pe marele vizir Ahmet-pasa, care comanda acum, el în persoană, armatele de pe frontul de la Dunăre ştia cât de mult îl urăşte pe Napoleon. Kutuzov îi încredinţează lui Langeron o misiune secretă pe lângă marele vizir. Rezultatul uluitoi al primului contact, consemnat de Langeron în raportul său, a fost comunicat tarului printr-un curier special al lui Kutuzov122. Efectul nu a fost imediat, deoarece, pesemne, Curtea de la Petersburg trăgea încă nădejde să anexeze ambele tari române. Dar, când ameninţarea napoleoniană se va preciza, ruşii îşi vor aminti de bunăvoinţă marelui vizir, iar negocierile de la Bucureşti, care se împotmoleau, vor fi grăbite, ca să se încheie pacea mulţumindu-se cu mai putin, aşa cum constată Langeron cu părere de rău atunci când recunoaşte că „împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit sănii cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătai această frontieră". Rusia anexa Basarabia si, acum, îşi putea retragi armatele din provinciile romaneşti pentru a-şi întări apărarea împo triva unui eventual atac din partea francezilor. Era 28 mai 1812, doai cu trei săptămâni înainte ca armatele napoleoniene să pătrundă îi Rusia.

  Rămânem încă perplecşi, chiar şi astăzi, în fata enormităţii fapt» lui. însuşi Langeron recunoaşte că nu se aştepta la aşa ceva: „N-ai> înţeles niciodată ce-i împinsese pe turci să încheie pacea, pentru n01 indispensabilă. Sunt încredinţat că niciunul dintre reprezentanţii tutfl n-a fost cumpărat şi nici câştigat cu făgăduieli. Galib (Reis Efefl* sau ministrul afacerilor externe), cel mai de seamă dintre ei, era sar* şi sărac a rămas. Dimitrie Moruzi nu avea nevoie de ocrotirea noas î ca să ajungă domnitor, şi nici n-a ajuns. Amânând pacea cu sase l ni chiar şi omul cel mai putin priceput la ştiinţele militare şi diploati'ce putea să vadă limpede că am fi fost siliţi să ne retragem sinuri la Nistru." şi încheie – după ce a evocat încă o explicaţie posi-h'lă a atitudinii Turciei: teama sultanului de necontenita nemulţumire ienicerilor: „în sfârşit, trebuie să credem în Dumnezeul ruşilor (rus/di a0g), căci, nu mai încape nici o îndoială, în război şi în diplomaţie, ei dobândesc tot ce vor".

  Când, peste câteva săptămmi, sultanul avea să înţeleagă enormitatea greşelii, îl va destitui şi exila pe marele vizir, iar pe marele dragoman Moruzi îl va decapita, o dată cu fratele sau Panait. Dar nu era destul ca să ne luăm noi îndărăt Basarabia123.

  În vreme ce uneltirile acestea, cu urmări incalculabile, se făceau şi se desfăceau între cei mari, când sângele continua să curgă pe câmpul de luptă, iar ţăranii din Muntenia munceau mai departe şi pentru stăpâni, şi pentru ocupant, intendenta rusească venea să arate că, în materie de oprimare fiscală, nu avea ce învăţa de la administraţia tur-co-fanariotă. Langeron ne povesteşte, de pildă, cum generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantina de la Ni-colaiev, cu 60 000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă.

  Având în vedere corupţia generalizată, atât la ocupanţi, cât şi la „ocupaţi", necinstea slujbaşilor la toate nivelurile, surprizele războiului, greutatea de a lua hotărâri politice pentru cei care simţeau că au datoria s-o facă, nesiguranţa tuturor în legătură cu viitorul tării – cum să te mai miri că hoţia atinge, în aceşti ani de război şi de ocu-Patie, proporţii nemaipomenite? Se pare că nu se mai ştie nici măcar ce e bine şi ce e rău.

  Se mai putea oare face deosebirea între haiduc, „hotul respec-a°il", revoltatul împotriva acestei societăţi nedrepte şi absurde, şi tâlharul de drumul mare? Poate că istoria şi legenda aveau să lămurească aceste lucruri în imaginea pe care aveau s-o lase şi despre unii, şi despre ceilalţi.

  În 1810, toamna, la Iaşi, lumea încremenise aflând cine erau două din cele mai temute căpetenii de hoţi: un Cantacuzino şi un Catargi Aveau să fie decapitaţi, desi Divanul nu voia să verse sânge de boier. (După câte stiu, au dispărut, de ruşine, şi din arborii genealogici ai celor două familii!)

  Radu Rosetti povesteşte un alt caz, când, pe lângă hoţie, mai este vorba şi de călcarea jurământului124. Un boier de origine grecească, de neam nu chiar atât de mare precum cei doi de mai sus, Gheorghe Caravia, se înhăitase cu nişte tâlhari, iar conacul lui de la Sârbii, în judeţul Neamţ, servea de gazdă de hoţi si, uneori, de ascunzătoare. Astfel, în iarna 1808-1809, îl adăpostise pe un haiduc vestit, Stefan Bujor, de felul lui din Transilvania, precum şi pe un alt transilvănean, Gheorghe Ardeleanu. Aceştia erau prieteni – ba chiar mai mult: deveniseră fraţi de cruce.

  Cei doi bărbaţi se despărţiseră după aceea; hotărâseră să se în-tâlnească mai târziu, în acelaşi sat, Sârbii. însă Ardeleanu fusese silit de împrejurări să se întoarcă mult mai repede; Caravia a trebuit să-1 găzduiască în odăile slugilor. Adusese cu el o tânără ţărancă din Vran-cea, Ecaterina, de o mare frumuseţe, pe care Caravia a pus numai-decât ochii. Desi Ardeleanu nu se încredea în nimeni, într-o zi, Caravia a izbutit să-1 îmbete şi să-1 omoare mişeleşte, ajutat de trei ţigani. Apoi a ascuns trupul în mormântul unui moşneag îngropat cu putin timp în urmă. După care, Caravia, cu ajutorul ţigăncilor din casă, a siluit-o pe tânără ţărancă. Ecaterina şi-a pierdut minţile.

  Nelegiuirea aceasta cumplită nu avea să rămână nepedepsita. Peste câteva zile, ţăranii au văzut nişte câini care dezgropaseră şi mân-cau un hoit, îngropat de curând, sub un strat subţire de pământ, deasupra unui cosciug, în cimitirul din sat. Cu toată frica lor de Caravia, oamenii începuseră