să vorbească – si, tocmai atunci, Bujor se întoarce la Sârbii, cu sase oameni, ca să-şi întâlnească „fratele de cruce". Caravia nu era acasă, iar de Ardeleanu nici urmă. Atunci Bujor a făcut ceva ce merită să fie povestit: ajungându-i la urechi macabra descoperire din cimitir, i-a luat, ajutat de oamenii săi înarmaţi, Pe toţi ţiganii de la conac şi i-a adunat, ca şi pe ţăranii din sat, la han, fl(je a zăvorit toate uşile. După o zi întreagă de întrebări şi după ce trei tigaru> ^a care Bujor găsise lucruri de-ale „fratelui" său, au mânat o bătaie soră cu moartea – unul a murit de-a binelea în timp era bătut —, limbile s-au dezlegat. Bujor a scris toate mărturiile, -a Pus sa iscălească pe cei ce ştiau să scrie şi a trimis documentul, căi sigure, la vornicie la Iaşi, adică la comandamentul suprem al nolitiei; Caravia a fost arestat, judecat, osândit la moarte, la 11 decembrie 1809, şi decapitat la Iaşi, la 28 iunie 1810.

  Timp de încă un an, Bujor a scăpat de cercetări. S-a dus să-şi vadă neamurile în Transilvania, s-a întâlmt cu mica lui ceată în Muntenia, a străbătut din nou cu ea Moldova în lung şi-n lat, jefuindu-i pe negustorii cei bogaţi, pe boieri, atacându-i chiar şi pe ofiţerii ruşi şi dând bătălii în toată regula împotriva unităţilor politiei moldoveneşti şi împotriva „dragonilor" armatei de ocupaţie. Avea să fie prins la 14 septembrie 1810, vândut fiind de cineva, osândit la moarte şi executat la 20 ianuarie 1811.

  Îşi iubea pătimaş nevasta, care trăia la Iaşi. Se spune că, arunci când aceasta a fost lăsată să se ducă să-1 vadă la temniţă, după trei ani de despărţire, au leşinat amândoi de emoţie. Desi osânda spunea că trupul celui spânzurat trebuie să rămână câteva zile pe loc – drept pildă pentru alţii —, nevasta lui Bujor a căpătat dreptul să dea corpul jos din ştreang, chiar în aceeaşi zi, ca să-1 îngroape „creştineşte".

  Imaginea lui Bujor a rămas neştearsa în amintirea poporului; el este haiducul ce luptă împotriva nedreptăţii, luând de la bogaţi, cru-tând sau ajutându-i pe cei sărmani, viteazul vitejilor. Este slăvit în multe cântece populare. Unul din ele a fost cules de Vasile Alecsandri (apoi tradus şi publicat de el în limba franceză): Foaie verde de ci-coară / A părut Bujor în tară. După ce-i cântă isprăvile, se sfâr-seste cu o notă de tânguire când eroul urcă scările spânzurătorii: Foaie verde de cicoară / Bujor urcă pe scară.

  Sunt multi haiduci al căror nume a fost imortalizat de memoria poporului, ca acel Gherghelas, pe care iubita îl urmase în munţi, unde fusese ucisă; în locul unde a căzut, ciobanii îngrijesc cu sfinţenie „crucea fetei".

  Dintre toţi haiducii, unul singur poate sta alături de Bujor, lancu Jianu, fiul unui boier din Oltenia; tot timpul domniei lui Caragea, s-a vorbit despre el, a scăpat de toate poterile, s-a alăturat pandurilor lu' Tudor Vladimirescu în 1821, şi n-a fost prins decât în 1823.

  1! i

  După retragerea trupelor ruseşti, în 1812, şi înscăunarea altor doi domnitori numiţi de către Poartă – la Bucureşti, Ion Gheorghe Ca-ragea, la Iaşi, Scarlat Callimachi (care nu mai domnea decât pe jumătate din tară) – situaţia nu este mai bună. Un raport al ministrului Saxoniei la Constantinopol, cu data de 10 septembrie 1812, redă opinia curentă a stării Principatelor: „Domnitorii aceştia, care vor câr-mui cele două Provincii de dincolo de Dunăre, se vor putea îmbogăţi numai dacă vor rămâne multă vreme în scaun: toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de sase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de multă grijă ca să arate iar aşa cum au fost mai înainte"125.

  Domnia lui Caragea începuse prost: îi arsese palatul – incendiu pe care ni-1 povesteşte contele de Lagarde ca într-un „reportaj". Tot acesta povesteşte, într-o altă scrisoare, un fapt pe care 1-a văzut cu ochii lui. Rahmiz-pasa, fost mare amiral al flotei (căpitan-paşa), fugise în Rusia, după o neînţelegere cu fostul mare vizir. Sultanul Mah-mud îl pofteşte să vină înapoi la Constantinopol, făgăduindu-i vizi-ratul. Rahmiz străbate Principatele cu tot alaiul său. Este primit cu mare pompă la Iaşi. Aceeaşi primire solemnă i se pregăteşte la Bucureşti; garda albaneză este trimisă să-1 întâmpine la doua leghe înainte de intrarea în Bucureşti. La porţile oraşului, însuşi domnitorul se află acolo ca să-1 primească, împreună cu toţi boierii din Divan, călare pe cai cu valtrapuri scumpe. Consulii sunt şi ei de fată, cum este şi Lagarde, invitat de onoare. Când soseşte alaiul lui Rahmiz-pasa, dintr-o dată. Dar să-1 lăsăm pe Lagarde să ne povestească: „Dintre noi, ţâşneşte un capugiu-basi, cu pistolul în mână, şi se năpusteşte asupra lui căpitan-paşa, îl ţinteşte în piept, dar nu-1 nimereşte. Amiralul, nepoţii lui şi ofiţerii care-1 însoţeau caută să se apere de ceauşii comandaţi de capugiu-basi: se încinge lupta; şaisprezece trupuri zăceau la pământ, când, cu o singură lovitură de sabie, mai marele călăilor zvârle cât colo capul amiralului si, desfăcând pe loc un firman de la înălţimea sa, a spus că, întrucât trădase, Rahmiz-pasa îşi luase pedeapsa pentru fărădelegea sa. înfăşurând capul plin de sânge în salul turbanului victimei, se întoarce în goană la Bucureşti, în mână cu dovada supunerii sale fată de hotărârile stăpânului. Iată, dragă prietene, cum a luat sfârşit, sub ochii mei, taina nedezlegată a vieţii marelui amiral".

  Asa îşi duceau existenta oamenii din care întâmplarea făcuse su-ousi ai înălţimii sale sultanul turcilor otomani.

  Însă domnia lui Caragea avea să fie însemnată îndeosebi de cea mai ucigătoare molimă de ciumă din toate cele înscrise în analele tării- ' Unii susţin că boala fusese adusă chiar de cei din jurul lui Caragea, în decembrie 1812. Faptul nu este dovedit. Sigur este însă că ciuma bântuia la Constantinopol. Chiar din ianuarie 1813, Caragea pune să se înfiinţeze lazarete în două oraşe de pe Dunăre, pe unde ajungeau călătorii din Turcia. La 11